Raicu vs. Romania
Publicata pe site la data de
Institutie: Curtea Europeana a Drepturilor Omului
CAUZA RAICU CONTRA ROMÂNIEI
DECIZIE
19 octombrie 2006
Această decizie va deveni definitivă
în condiţiile precise ale articolului 44 § 2 al Convenţiei. Poate să suporte
modificările de formă.
În cauza Raicu contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia),
în şedinţa din 19 octombrie 2006 în componenţa:
B.M Zupancic, preşedinte,
J. Hedigan,
C. Bîrsan,
D-na A. Gyulumyan,
E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
D-na I. Berro-Lefevre, judecători,
şi V. Berger, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la data de 28
septembrie 2006, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se află cererea
nr. 28104/03, introdusă împotriva României şi în care un cetăţean al acestui
stat, d-na Alexandrina Raicu ("reclamanta") a sesizat Curtea la data
de 4 august 2003 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale ("Convenţia").
2. Guvernul român
("Guvernul") este reprezentat de agentul guvernamental, d-na Beatrice
Ramascanu.
3. La data de 4 noiembrie 2005,
preşedintele secţiei a treia a decis să comunice plângerea Guvernului.
Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 din Convenţie, el a decis că
admisibilitatea şi temeiul cauzei vor fi examinate în acelaşi timp.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamanta s-a născut în 1943 şi
locuieşte în Bucureşti.
5. La data de 10 iulie 1997, T.A. şi
T.V. au introdus, contra Consiliului Municipal din Bucureşti, o acţiune în
revendicare pentru apartamentul nr. 51, situat în Bucureşti pe strada
Fuiorului, nr. 7, care fusese confiscat de stat în temeiul decretului nr.
223/1974 în momentul plecării definitive în străinătate a acestora în 1978.
6. La data de 16 octombrie 1997,
Consiliul Municipal din Bucureşti a vândut reclamantei apartamentul litigios,
în temeiul legii nr. 112/1995 privind regimul juridic a anumitor imobile cu
destinaţia de locuinţe intrate în patrimoniul statului înainte de 1989
("legea nr. 112/1995").
7. Printr-o hotărâre din data de 9
octombrie 1998, judecătoria din Bucureşti a acceptat cererea de revendicare
citată mai sus. În lipsă de recurs formulat de Consiliul Municipal, hotărârea a
devenit definitivă.
8. Printr-o hotărâre din 30 noiembrie
1999, judecătoria din Bucureşti a acceptat cererea de anulare a contractului de
vânzare din 16 octombrie 1997, introdusă de T.A. şi T.V. împotriva
Consiliului Municipal din Bucureşti şi împotriva reclamantei, pe motiv că
primăria a dat dovadă de rea-credinţă cu ocazia încheierii contractului,
ţinându-se cont de cererea de revendicare pendinte în acel moment.
9. La 23 noiembrie 2000, Tribunalul
Municipiului Bucureşti a pronunţat o hotărâre de respingere a recursului
introdus de reclamantă şi de Primăria Municipiului Bucureşti împotriva
hotărârii mai sus menţionată.
10. Printr-o
hotărâre din 12 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a acceptat
recursul formulat de reclamantă şi a respins cererea de anulare a
contractului de vânzare litigios. Curtea de Apel a judecat că persoana
interesată a dat dovadă de bună credinţă în momentul încheierii contractului şi
necunoaşterea de către Primăria Municipiului Bucureşti de obligaţia sa legală
de a suspenda vânzarea apartamentului după introducerea acţiunii în revendicare
de către T.A. şi T.V. nu era sancţionată de nulitatea absolută a contractului
ci de nulitatea relativă, care nu putea fi invocată de T.A. şi T.V., terţi în
contract. Curtea adaugă că dispoziţiile de aplicare ale Legii nr.112/1995
prevedea că funcţionarii de la primărie erau responsabili de prejudiciul cauzat
de necunoaşterea obligaţiei de suspendare a vânzării în discuţie.
11. Printr-o
hotărâre din 12 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie admite recursul în
anulare formulat de Procurorul General împotriva deciziei din 12 martie 2001
mai sus citată. Ea consideră că, deoarece legea nr.112/1995 astfel modificată
de Hotărârea de Guvern nr.11/1997, nu permitea decât vânzarea imobilelor
naţionalizate de către stat, cu titlu valabil, apartamentul litigios,
naţionalizat fără titlu valabil, n-ar fi putut face obiectul unui contract de
vânzare, deoarece de atunci era lovit de nulitate absolută. Curtea consideră că
Primăria a fost de rea credinţă în momentul încheierii contractului
de vânzare şi reclamanta nu şi-a dovedit buna credinţă mai ales prin faptul că
nu a întreprins diligenţe pentru a se interesa despre situaţia apartamentului
în discuţie.
12. În
consecinţă, Curtea Supremă de Justiţie casează hotărârea din 12 martie 2001 a
Curţii de Apel Bucureşti şi confirmă temeiul anulării contractului de vânzare
din 16 octombrie 1997.
13. În
prezent reclamanta face obiectul unei proceduri de evacuare din apartamentul în
cauză.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
A. Codul de procedură civilă
14. În
momentul când s-au petrecut faptele articolele pertinente din Codul de
procedură civilă dispuneau :
Articolul 330
„Procurorul General poate, fie din
oficiu, fie la cererea ministrului justiţiei să formuleze în faţa Curţii
Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva unei hotărâri definitive şi
irevocabile pentru următoarele motive :
1. atunci când instanţele şi-au depăşit
competenţa ;
2. atunci când hotărârea care face
obiectul recursului în anulare a ignorat legea ceea ce a antrenat o
soluţie greşită pe fondul cauzei sau atunci când această hotărâre este
nefondată”.
Articolul 3301
„În cazurile prevăzute la
paragrafele 1 şi 2 ale articolului 330 recursul în anulare poate fi formulat
într-un termen de un an începând cu data când decizia vizată a rămas definitivă
şi irevocabilă”.
15. Articolele
330 şi 3301 au fost abrogate de articolul I § 17 din Ordonanţa
Guvernului nr.58 din 25 iunie 2003.
B. Dreptul şi jurisprudenţa interne
privind căile de recurs la dispoziţia persoanelor ale căror contracte de
vânzare încheiate în baza legii nr.112/1995, au fost anulate.
16.Articolele 49 şi 51 din legea
nr.10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate în mod abuziv („legea
nr.10/2001”) prevăd că vechii locatari ai statului ale căror contracte de
vânzare a apartamentelor pe care le-au închiriat au fost anulate pot să ceară
în justiţie rambursarea de către autorităţi a preţului plătit, actualizat în
funcţie de rata de inflaţie şi de cheltuielile necesare şi utile făcute în
aceste apartamente. În cazul în care apartamentul în discuţie a fost
naţionalizat într-o formă legală, rambursarea cheltuielilor este în sarcina
persoanei care are dreptul la restituirea bunului.
17.Pe baza articoleleor 49 şi 51 mai
sus citate, printr-o hotărâre din 25 martie 2005, pronunţată în ultimă
instanţă, Tribunalul Municipiului Bucureşti admite acţiunea vechilor locatari
ale căror contracte de cumpărare ale apartamentelor în discuţie au fost anulate
şi condamnă statul la rambursarea preţului pe care l-a plătit, actualizat în
funcţie de rata de inflaţie, fie 85 499 752 lei (circa 2320 euro) iar pe noii
proprietari la rambursarea cheltuielilor necesare şi utile făcute de primii în
apartamente, fie 92 959 630 lei (circa 2525 euro). Printr-o hotărâre din 29
martie 2005 tribunalul mai sus citat admite, în ultimă instanţă, o acţiune
similară condamnând statul la rambursarea preţului actualizat, fie 78 006 110
lei (circa 2120 euro) şi cheltuielile necesare şi utile efectuate de vechii
locatari în apartamentele în discuţie, fie 35 452 748 lei (circa 963 euro).
ÎN DREPT
I.
ÎNCĂLCAREA
INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 A CONVENŢIEI
18. Reclamanta invocă faptul că
repunerea pe rol a hotărârii definitive din 12 martie 2001 de către Curtea
Supremă de Justiţie ca urmare a unui recurs în anulare formulat de procurorul
general a înfrânt principiul securităţii raporturilor juridice garantate de
articolul 6 §1 din Convenţie a cărei parte pertinentă este astfel formulată :
„Orice persoană are dreptul la o
judecare echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi
imparţială (...) care va decide (...) contestaţiile privind drepturile şi
obligaţiile cu caracter civil (...)”
- Admisibilitatea
19. Curtea constată că această
plângere nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din
Convenţie. Se relevă că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate. Va fi
declarată deci ca admisibilă.
B. Fondul
20. Guvernul recunoaşte că anularea
hotărârii definitive din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti pe calea
recursului în anulare constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la un
proces echitabil şi la respectarea securităţii raporturilor juridice, dar
consideră că, acest drept nu este absolut (Fayed c. Marii Britanii, hotărâre
din 21 septembrie 1994, seria A, nr.294-B, p.49-50, §65). Conform Guvernului
această ingerinţă era prevăzută de lege, respectiv prin articolele 330 şi 3301
din Codul de procedură civilă, între timp abrogate, care viza un scop legitim,
fie respectarea dreptului de proprietate a foştilor proprietari, dacă ea era
proporţională cu scopul urmărit.
21. Fiind vorba despre
proporţionalitatea de ingerinţă, Guvernul scoate în evidenţă că instanţa Curţii
Supreme de Justiţie s-a găsit în faţa dilemei de a pune în balanţă respectarea
securităţii rapoartelor juridice şi cel al dreptului de proprietate a foştilor
proprietari, drept recunoscut cu efect retroactiv prin judecarea din 9
octombrie 1998 la judecătoria Bucureşti. Consideră că anularea hotărârii din 12
martie 2001 dată în favoarea reclamantei a fost necesară pentru a restaura
ordinea juridică internă şi să asigure respectarea dreptului de proprietate a
foştilor proprietari, T.A. şi T.V. Printre altele, consideră că trebuie să se
ţină seama în examinarea proporţionalităţii faptului că reclamanta ar fi putut
să introducă împotriva autorităţilor o acţiune de rambursare a preţului
plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu, actualizat în funcţie de rata
de inflaţie.
22. Reclamanta contestă argumentele
Guvernului şi menţine ideea că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2001
a înfrânt dreptul său la un proces echitabil.
23. Curtea reaminteşte că dreptul la
un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat prin articolul 6 § 1 din
Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei unde se
vorbeşte despre superioritatea dreptului ca element de patrimoniu comun a
statelor membre.
24. Unul din elementele fundamentale
ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice,
care urmăreşte, între altele, ca soluţia dată şi rămasă definitivă să nu mai
fie repusă pe rol (Brumărescu c.României, nr.28342/1995, § 61). În
virtutea acestui principiu nici una dintre părţi nu este abilitată să solicite
supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii doar în scopul obţinerii
unei reexaminări a cauzei şi o nouă decizie despre acest subiect. Supervizarea
nu trebuie să devină un apel deghizat şi simplul fapt că ar putea exista două
puncte de vedere pe acelaşi subiect nu este un motiv suficient pentru
rejudecarea unei cauze. Nu se pot face derogări de la acest principiu decât
dacă există motive substanţiale şi imperioase care o cer (Riabykk c.Rusiei,
nr.52854/1999).
25.Fiind vorba despre argumentul
Guvernului conform căruia anularea hotărârii din 12 martie 2001 a Curţii de
Apel Bucureşti era necesară pentru asigurarea respectării dreptului de
proprietate a lui T.A şi T.V., Curtea reaminteşte că a judecat asupra
aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi
pagube disproproţionate ( a se vedea mutatis mutandis, Pincova şi Pinc,
nr.36548/1997). Curtea consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a
beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecinţele faptului
că sistemul legislativ şi judiciar intern a ajuns în cauza respectivă la
coexistenţa a două judecăţi definitive care să confirm dreptul la proprietate a
unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun.
26. În ceea ce priveşte posibilitatea
pentru reclamantă de a obţine în justiţie restituirea preţului plătit pentru
apartamentul în litigiu, actualizat în funcţie de rata de inflaţie, Curtea
consideră că referitor la plângerea formulată pe baza articolului 6 § 1 din
Convenţie această posibilitate nu ar putea să treacă ca o măsură susceptibilă
de a aduce un remediu la ingerinţa suportată de cel interesat în dreptul său la
un proces echitabil prin anularea hotărârii definitive care i-a fost
favorabile ( a se vedea mutatis, mutandis, Brumărescu, mai sus citată, §
50) sau să justifice atingerea adusă principiului de securitate a raporturilor
juridice.
27. În baza observaţiilor de mai sus,
Curtea consideră că în cauză nu există motive substanţiale şi imperioase care
să justifice o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice şi
nu întrezăreşte vreun motiv de a se îndepărta abordarea urmată în alte cauze
similare, starea de fapt fiind sensibil aceeaşi ( a se vedea , printre altele, S.C.Masinexportimport
Industrial Group S.A. c. României, nr.22687/2003, §§ 36-37, 1 decembrie
2005).
28. Aceste elemente ajung Curţii pentru
a trage concluzia că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii
definitive din 12 martie 2001 a înfrânt principiul securităţii raporturilor
juridice aducând atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil.
29. În consecinţă, s-a constatat
încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie.
II.
ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A
ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR.1
30. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său la
respectarea bunurilor sale, prin anularea hotărârii definitive din 12 martie
2001 de către Curtea Supremă de Justiţie. Ea invocă articolul 1 din Protocolul
nr.1, astefl formulat :
„Orice persoană fizică sau morală
are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere la dreptul pe care îl au statele de a
pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea
folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea
plăţii impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi”.
- Admisibilitatea
31. Curtea constată că această plângere
nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Se
relevă că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate. Va fi declarată deci
ca admisibilă.
B.Fondul
32. Guvernul recunoaşte că anularea
hotărârii definitive din 12 martie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie
constituie o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.
Totodată, consideră că această ingerinţă era prevăzută de lege, fie prin
articolele 330 şi 3301 din Codul de procedură civilă, între timp
abrogate, şi ele vizau un scop legitim, fie respectarea dreptului de
proprietate a foştilor proprietari şi ea era proproţională cu scopul urmărit.
Astfel, Guvernul ne trimite la cauza Străin c.României (nr.57001/2000, §
38, din 21 iulie 2005) şi pune înainte faptul că T.A. şi T.V., foştii
proprietari ai apartamentului în litigiu, dispuneau de un „bun” în virtutea
judecăţii definitive din 9 octombrie 1998, cu efect retroactiv, prin care
statul a fost condamnat să le restituie apartamentul în discuţie. El consideră,
făcând trimitere la jurisprudenţa pertinentă că reclamanta ar fi putut
introduce o acţiune pentru a obţine, pe de o parte, rambursarea preţului
plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu care, actualizat în funcţie de
rata de inflaţie, s-ar fi ridicat la 1 180 euro şi, pe de altă parte,
chletuielile necesare şi utile efectuate în apartament.
33. Reclamanta contestă argumentele
Guvernului şi menţine ideea că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2001
l-a privat de dreptul său de proprietate asupra apartamentului în discuţie.
34. Curtea observă, mai întîi, că nu se
contestă ideea că reclamanta beneficia de un „bun” în sensul jurisprudenţei
Curţii, în virtutea hotărârii definitive din 12 martie 2001 a Curţii de Apel
Bucureşti care a recunoscut validitatea contractului din 16 octombrie 1997 prin
care reclamanta a achiziţionat apartamentul în litigiu.
35. Curtea consideră că anularea de
către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive mai sus menţionate a
avut ca efect privarea reclamantei de bunul său în sensul celei de a doua fraze
din alineatul 1 din articolul 1 din Protocolul nr.1 (a se vedea mutatis,
mutandis SC Maşinexportimport Industruial Group SA, mai sus citat, § 44).
36. O privare de proprietate care
reiese din a doua normă poate să se justifice dacă se demonstrează în mod cert
că acest lucru a intervenit din cauze de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege.Pe deasupra, orice ingerinţă în faptul de a te bucura de
proprietate trebuie să răspundă criteriilor de proproţionalitate. Curtea nu
încetează să reamintească : un echilibru just trebuie menţinut între exigenţele
interesului general al comunităţii şi imperativele de apărare ale drepturilor
fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus
dacă individul în discuţie suportă o încărcătură specială şi exorbitantă. În
această privinţă Curtea a judecat deja că acest echilibru este în general atins
atunci când despăgubirea plătită către persoana care a fost privată de proprietate
este în mod rezonabil şi proporţional în raport cu valoarea „venală-obţinută în
bani”a bunului, aşa cum a fost determinată la momentul când s-a realizat
privarea de proprietate(Brumărescu, § 78 şi Pincova şi Pinc, § 53).
37. În cauză, chiar şi numai a presupune
că ingerinţa litigioasă a avut o „bază legală” şi a servit ca utilitate
publică, Curtea trebuie să examineze dacă acest lucru răspundea criteriului de
proporţionalitate. În această privinţă se ia act de argumentele Guvernului
ştiindu-se că foştii proprietari beneficiau ei-înşişi de o judecată definitivă
recunoscând dreptul lor de proprietate şi condamnând autorităţile să le
restituie apartamentul în discuţie şi că reclamanta ar fi putut să introducă o
acţiune pentru rambursarea preţului actualizat şi a cheltuielilor făcute în
apartament.Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că a judecat deja că atenuarea
vechilor atingeri nu poate crea noi greutăţi distorsionate. În acest scop,
legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare
din fiecare cauză pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună
credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care
cândva a confiscat aceste bunuri ( a se vedea Pincova şi Pinc, mai sus
citat,§ 58).
38. Curtea arată că în baza hotărârii
definitive din 12 martie 2001, reclamanta şi-a văzut recunoscut dreptul său de
proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicţiile interne considerând-o
de bună credinţă începând cu încheierea contractului de vânzare a apartamentului
din 16 octombrie 1997. Ea observă că reclamanta nu a primit nici un fel de
daune pentru apartament, de care ea a fost apoi privată ca urmare a anulării
hotărârii mai sus menţionate de către Curtea Supremă de Justiţie. Dacă
reclamanta nu a introdus acţiune pentru rambursarea preţului plătit şi a
cheltuielilor necesare şi utile efectuate în apartament, trebuie să constatăm
că, aşa cum reiese din jurisprudenţa prezentată de Guvern, o astfel de acţiune
nu ar fi condus la o creştere a despăgubirilor care să fie în raport
proporţional cu valoarea „venală- în bani” a apartamentului de care a fost
privată. De altfel, Curtea notează că Guvernul nu a susţinut că reclamanta
dispunea de o cale de recurs care să-i fi permis să compenseze diferenţa între
preţul de cumpărare actualizat, evaluat la 1180 euro şi valoarea bunului la
data hotărârii din 12 februarie 2003, dat în recursul în anulare.
39. În baza observaţiilor de mai sus,
Curtea consideră că atingerea dreptului reclamantei la respectarea bunurilor
sale a rupt, în defavoarea sa, echilibrul dintre protecţia proprietăţii şi
exigenţele de interes general.
Deci, este o încălcare a articolului 1 din Protocolul
nr.1.
III.
APLICAREA ARTICOLULUI 41
DIN CONVENŢIE
40. În termenii articolului 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că există încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale
şi dacă dreptul intern al părţii contractante nu permite ştergerea
consecinţelor încălcării decât într-un mod imperfect, Curtea acordă părţii lezate,
dacă e cazul, o despăgubire echitabilă”.
A. Despăgubiri
41. În ceea ce priveşte prejudiciul
material suferit, reclamanta solicită 35 000 euro reprezentând valoarea
apartamentului de care ea a fost lipsită prin admiterea recursului în anulare.
Ea cere,de asemenea, 15 000 euro cu titlu de daune morale pentru suferinţele
cauzate prin ingerinţa statului în dreptul său de proprietate.
42. Guvernul consideră că suma totală
care trebuie luată în considerare cu titlu de daune materiale este preţul care
merge până la o anumită limită plătit în 1997 de către reclamantă,
actualizat în funcţie de rata inflaţiei, 1180 euro,şi, pe motiv că
aceasta din urmă nu a plătit în 1997 preţul de pe piaţă a paratamentului în
litigiu, ea nu ar fi putut obţine o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a
bunului.În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul moral Guvernul consideră
că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat în cazul constatării unei
încălcări a Convenţiei şi, oricum, reclamanta nu a dovedit vreo legătură
de cauzalitate între pretinsa încălcare şi suferinţa provocată.
43. Curtea reaminteşte că o hotărâre
care constată o încălcare atrage pentru statul reclamat obligaţia juridică faţă
de Convenţie de a face să înceteze încălcarea şi de a şterge consecinţele. Dacă
dreptul intern nu permite ştergerea consecinţelor acestei încălcări, decât
într-un mod imperfect, articolul 41 din Convenţie dă Curţii puterea să acorde o
reparaţie părţii lezate de către act sau omisiunea faţă de care a fost constată
o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri Curtea dispune de o
anumită latitudine : sunt martori pentru acest lucru adjectivul „echitabil” şi
sintagma „dacă este cazul”.
44. Printre elementele luate în
considerare de Curte, atunci când judecă în materie, figurează daunele
materiale, adică pierderile efective suferite ca o consecinţă directă a
încălcării invocate şi daunele morale, adică, repararea stării de îngrijorare,
de neplăceri şi de incertitudini care rezultă din această încălcare, ca şi alte
daune care nu sunt materiale ( a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo
c.Italiei, nr.64897/2001, § 25, la 10 noiembrie 2004).
45.Între altele, în cazul în care
diversele elemente din care este constituit prejudiciul nu se pretează la un
calcul exact sau acolo unde distincţia între daunele materiale şi cele morale
este dificil de stabilit, Curtea poate să le examineze global(Comingersoll
c.Portugaliei, nr.35382/1997, § 29, CEDO, 2000-IV).
46. În circumstanţele cauzei Curtea
consideră că restituirea apartamentului în litigiu al reclamantei, al cărui
drept de proprietate a fost confirmat prin hotărârea definitivă din 12 martie
2001 de către Curtea de Apel Bucureşti ar plasa partea, atât cât este posibil,
într-o situaţie echivalentă cu cea în care ea se găsea dacă exigenţele
articolului 1 din Protocolu nr.1 nu ar fi fost necunoscute. În lipsa faptului
că, statul reclamat nu a efectuat o restituire asemănătoare într-un termen de
trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va rămâne definitivă,
Curtea decide că acesta va trebui să dea reclamantei, pentru daune materiale, o
sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a apartamentului.
47.Ţinând seama de informaţiile de
care ea dispune privind preţurile de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele
furnizate de părţi, Curtea spune că cererea reclamantei cu titlu de daune
materiale trebuie primită integral şi să i se acorde
35. 000 euro cu acest titlu.
48. Cu privire la cererea pentru daune
morale Curtea estimează că anularea hotărârii definitive din 12 martie 2001 de
către Curtea Supremă de Justiţie a adus o atingere gravă dreptului reclamantei
în respectarea bunurilor sale, constituind un prejudiciu moral. Având în vedere
ansamblul elementelor care sunt în posesia sa şi judecând echitabil, aşa cum o
cere articolul 41 din Convenţie Curtea îi alocă 2 000 euro cu acest titlu.
B. Costuri şi cheltuieli
49. Fără să calculeze o sumă sau să o
justifice, reclamanta cere,de asemenea, taxele judiciare pe care le-a plătit în
faţa instanţelor naţionale.
50. Guvernul nu se opune la suma care
trebuie dată reclamantei, sumă corespunzătoare cu chletuielile în procedura
judiciară internă şi în cea în faţa Curţii, în măsura în care aceste cheltuieli
să fie necesare, sprijinite prin acte justificative şi care să aibă o legătură
cu această cauză.
51. Conform jurisprudenţei Curţii un
reclamant nu poate obţine rambursarea acestor cheltuieli şi costuri decât în
măsura în care a fost stabilit că ele sunt reale, că sunt necesare şi au un
caracter rezonabil al ratei lor. În cauză, ţinând seama de încălcările
constatate, care vizează doar procedura recursului în anulare în faţa Curţii
Supreme de Justiţie şi elementele care sunt în posesia sa cu privire la taxele
judiciare plătite de reclamantă în această procedură Curtea consideră rezonabil
să-i acorde 100 euro cu acest titlu.
C. Interese moratorii
52. Curtea consideră corespunzător ca
rata intereselor moratorii să se bazeze pe rata dobânzii pentru facilitatea de
credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană la care se vor adăuga
trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Declară cererea admisibilă ;
2.
Hotărăşte că există încălcare a articolului 6
§ 1 din Convenţie ;
3.
Hotărăşte că există încălcare a articolului 1
din Protocolu nr.1 ;
4. Hotărăşte
a)
statul reclamat trebuie
să restituie reclamantei apartamentul nr.51 situat în Bucureşti, str.Fuiorului,
nr.7, în cele trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va rămâne
definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie ;
b)
în lipsa unei astfel de
restituiri statul reclamat trebuie să achite reclamantei în acelaşi termen de
trei luni 35 000 euro (treizecişicincimii euro) pentru daune materiale ;
c)
în consecinţă de cauză
statul reclamat trebuie să achite reclamantei 2 000 euro ( două mii euro)
pentru prejudiciu moral ca şi 100 euro (una sută euro) pentru costuri şi
cheltuieli plus orice sumă care ar putea fi cu titlu de impozit pe sumele mai
sus menţionate, sume care se vor converti în lei conform ratei de schimb
aplicabile la data plăţii ;
d)
numărând de la expirarea
aşa zisului termen şi până la scadenţă aceste sume se vor majora cu o dobândă
simplă de întârziere egală cu cea pentru facilitatea de credit marginal
practicată de Banca Centrală Europeană practicată în această perioadă, la care
se vor adăuga trei puncte procentuale ;
1.
Respinge cererea pentru celelalte pretenţii
privind reparaţia echitabilă.
Redactată în limba franceză, apoi
comunicată în scris la 19 octombrie 2006 prin aplicarea articolului 77 § 2 şi 3
din Regulament.
Duminica, 5 Februarie 2012
