Masinexportimport Industrial Group vs. Romania
Publicata pe site la data de
Institutie: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Hotărâre
din
01/12/2005
în Cauza
Societatea Comercială "Maşinexportimport Industrial Group" - S.A.
împotriva României
În Cauza Societatea
Comercială "Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. împotriva
României,
Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră formată din: domnii
B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, J.-P. Costa, L. Caflisch, doamnele M.
Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnul E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger,
grefier de secţie,
după ce a deliberat
în Camera de consiliu la data de 10 noiembrie 2005,
pronunţă următoarea
hotărâre, adoptată la această dată:
P R O C E D U R A
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 22.687/03) îndreptată împotriva
României, prin care o societate comercială română, Societatea Comercială
"Maşinexportimport Industrial Group" - S.A. (reclamanta), a sesizat
Curtea la data de 9 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2.
Reclamanta este reprezentată de către doamna Angela Grecu, avocat la Bucureşti.
Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de către domnul B. Aurescu, agent
guvernamental, apoi de către doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcţie.
3.
Cererea a fost atribuită celei de-a doua secţii a Curţii (art. 52 alin. 1 din
Regulament). În cadrul acesteia, Camera învestită cu soluţionarea cauzei (art.
27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. 1
din Regulament. Ca urmare a abţinerii domnului C. Bîrsan, judecător ales din
partea României, Guvernul l-a desemnat pe domnul J.-P. Costa pentru a ocupa
acest loc (art. 27 alin. 2 din Convenţie şi art. 29 alin. 1 din Regulament).
4.
La data de 3 februarie 2004, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului.
Întemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a decis ca
admisibilitatea şi fondul cauzei să fie examinate împreună.
5.
La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art.
25 alin. 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită Secţiei a treia,
astfel reorganizată (art. 52 alin. 1).
ÎN FAPT
I.
Circumstanţele cauzei
6.
În anul 1998, Fondul Proprietăţii de Stat (F.P.S.), ale cărui atribuţii au fost
ulterior preluate de către Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea
Participaţiilor Statului (A.P.A.P.S.) şi în prezent de către Autoritatea pentru
Valorificarea Activelor Statului, a decis să vândă prin negociere directă
pachetul majoritar de acţiuni (50,97%) din capitalul Societăţii Maşini Unelte
(Societatea M.U.), deţinut de stat.
7.
În conformitate cu dispoziţiile legale, ofertele cumpărătorilor potenţiali erau
analizate în prezenţa lor în cadrul unei întruniri la sediul F.P.S., acesta din
urmă angajându-se să vândă acţiunile celui mai bun ofertant într-un termen de
15 zile. Reclamanta şi o altă societate (W.M.) au participat la procedura
iniţiată de F.P.S.
8.
La data de 31 martie 1998, comisia de selecţie a F.P.S. a analizat ofertele
prezentate de către societăţile sus-menţionate. Printr-un proces-verbal
încheiat cu această ocazie, comisia a concluzionat că cea mai bună ofertă a
fost aceea a reclamantei, dar ţinând cont de faptul că preţul oferit era
inferior celui solicitat, comisia a decis să supună oferta analizei Consiliului
de administraţie al F.P.S.
Printr-un fax din data de 5 mai 1998, F.P.S. a invitat reclamanta să depună cel
mai târziu a doua zi o nouă ofertă.
Reclamanta a făcut o nouă ofertă la 2 iunie 1998.
La 18 iunie 1998, F.P.S. a vândut pachetul majoritar de acţiuni societăţii
W.M., ca urmare a unei oferte pe care aceasta din urmă o făcuse la data de 6
mai 1998.
1.
Acţiunea privind încheierea unui contract de vânzare
9.
Reclamanta a chemat în judecată F.P.S., solicitând instanţei să oblige F.P.S.
să îi vândă pachetul majoritar de acţiuni în temeiul ofertei prezentate la data
de 31 martie 1998.
Prin Hotărârea din 10 decembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea
sa, pe motivul că în cursul reuniunii din data de 31 martie 1998 reclamanta
prezentase cea mai bună ofertă, şi a obligat pârâta să încheie contractul de
vânzare.
După învestirea acestei hotărâri cu formulă executorie, reclamanta a cerut, la
29 martie şi la 18 aprilie 2000, încheierea contractului de vânzare, dar s-a
lovit de refuzul F.P.S.
A.
P.A.P.S. (fostul F.P.S.) a formulat recurs împotriva hotărârii din 10 decembrie
1999.
10.
Printr-o hotărâre din 18 mai 2001, Curtea Supremă de Justiţie a decis că
litigiul trebuia soluţionat de către Tribunalul Bucureşti, şi nu de către
Curtea de Apel Bucureşti. Ea a casat hotărârea şi a retrimis cauza la instanţa
competentă.
11.
Printr-o hotărâre din 1 martie 2002, Tribunalul Bucureşti a reţinut că,
datorită refuzului A.P.A.P.S. de a încheia un contract de vânzare, reclamanta
introdusese o altă acţiune, pentru a obţine daune-interese (a se vedea
procedura descrisă la pct. 2). Astfel, instanţa a estimat că cerând
daune-interese în cadrul unei alte acţiuni, reclamanta renunţase în mod
implicit la acţiunea care viza obligarea A.P.A.P.S. de a încheia contractul de
vânzare. Ţinând cont de faptul că aceste daune-interese îi fuseseră deja
plătite, a respins acţiunea ca inadmisibilă, pe motivul că reclamanta nu putea
să obţină repararea prejudiciului de două ori.
În urma recursului reclamantei, printr-o decizie din 5 septembrie 2002, Curtea
de Apel Bucureşti a confirmat temeinicia acestei hotărâri.
2.
Acţiunea în daune-interese
12.
La data de 10 iulie 2000, ca urmare a refuzului F.P.S. de a încheia un contract
de vânzare în conformitate cu Hotărârea din 10 decembrie 1999 a Curţii de Apel
Bucureşti, reclamanta a formulat o acţiune pentru daune-interese.
13.
Prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001, Tribunalul Bucureşti, considerând că
singura posibilitate de executare a hotărârii Curţii de Apel era de a acorda
reclamantei valoarea pachetului majoritar de acţiuni, a admis acţiunea şi a
obligat A.P.A.P.S. să îi plătească suma de 17.512.435.300 ROL pentru
prejudiciul material suferit, respectiv pierderea posibilităţii de a deveni
proprietara pachetului de acţiuni, suma de 4.597.014.266 ROL cu titlu de
penalităţi şi suma de 170.549.820 ROL pentru cheltuielile de judecată, adică în
total 22.279.999.386 ROL.
14.
A.P.A.P.S. a introdus apel împotriva acestei hotărâri. Printr-o decizie din
data de 30 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a declarat apelul
inadmisibil, pe motivul că nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege. Ca
urmare a recursului A.P.A.P.S., printr-o decizie definitivă din data de 6
noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat decizia Curţii de Apel
Bucureşti.
La data de 14 noiembrie 2001, A.P.A.P.S. a vărsat în contul reclamantei cei
22.279.999.386 ROL acordaţi prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001 de către
Tribunalul Bucureşti.
3.
Acţiunea pentru plata penalităţilor de întârziere
15.
La data de 19 martie 2002, reclamanta a chemat în judecată A.P.A.P.S. cu scopul
de a o obliga la plata sumei de 5.323.300.538 ROL reprezentând penalităţi
pentru neplată, între 31 ianuarie şi 13 noiembrie 2001, pentru suma de
22.279.999.386 ROL.
Prin Hotărârea din 21 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea şi a
obligat pârâta să plătească suma solicitată, precum şi suma de 77.908.000 ROL
pentru cheltuieli de judecată, respectiv un total de 5.401.208.583 ROL. Această
hotărâre a fost învestită cu formulă executorie. La data de 28 octombrie 2002,
Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat de către A.P.A.P.S.
Potrivit informaţiilor furnizate de reclamantă, A.P.A.P.S. nu i-a vărsat
această sumă.
4.
Recursul în anulare
16.
La data de 6 noiembrie 2002, procurorul general al României a formulat în faţa
Curţii Supreme de Justiţie un recurs în anulare împotriva hotărârii definitive
a Tribunalului Bucureşti din data de 31 ianuarie 2001.
Procurorul general a apreciat că reclamanta nu făcuse proba existenţei unui
prejudiciu datorat refuzului A.P.A.P.S. de a încheia contractul de vânzare. El
a adăugat că Tribunalul Bucureşti nu verificase dacă erau îndeplinite în speţă
condiţiile de angajare a răspunderii civile a A.P.A.P.S. În plus, acesta a
subliniat că acţiunea introdusă de către reclamantă cu scopul de a obliga A.P.A.P.S.
de a încheia contractul de vânzare fusese respinsă ca inadmisibilă prin
Hotărârea din 1 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti.
17.
Reprezentantul reclamantei a cerut respingerea recursului, apreciind că, în
speţă, nu era vorba de angajarea răspunderii civile delictuale a A.P.A.P.S., ci
de transformarea obligaţiei de a încheia contractul de vânzare în obligaţia de
a plăti daune-interese.
18.
Prin Decizia din 17 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul
în anulare, a casat Hotărârea din 31 ianuarie 2001 şi a dispus restituirea
sumei vărsate de către A.P.A.P.S. reclamantei în temeiul acestei hotărâri.
Curtea a reţinut că, în cazul când executarea silită a unei obligaţii implicând
actul personal al debitorului nu era posibilă, această obligaţie se transformă
în obligaţie de plată de daune-interese, cu condiţia ca creditorul să
demonstreze existenţa unui prejudiciu. Or, în speţă, Curtea a considerat că
reclamanta nu făcuse proba vreunui prejudiciu.
Astfel, Curtea Supremă a concluzionat că prin hotărârea tribunalului s-a produs
o încălcare esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a
cauzei pe fond, şi că, în absenţa probei prejudiciului material suferit de
către reclamantă, această hotărâre era nefondată.
5.
Iniţierea unei proceduri de executare silită asupra bunurilor reclamantei şi a
unei proceduri colective de lichidare
19.
Printr-un proces-verbal întocmit la data de 12 iunie 2003 de către un executor
judecătoresc, conturile bancare ale reclamantei au fost blocate. O procedură de
executare silită asupra bunurilor reclamantei a fost iniţiată în faţa
Tribunalului Bucureşti. La data de 6 mai 2004, tribunalul a suspendat această
procedură datorită iniţierii procedurii de lichidare menţionate mai jos.
20.
La data de 14 octombrie 2003, A.P.A.P.S. a cerut Tribunalului Bucureşti
deschiderea unei proceduri de lichidare judiciară împotriva societăţii
reclamante, cu scopul de a-şi recupera creanţa în cuantum de 29.117.059.776
ROL. La data de 24 martie 2004, A.P.A.P.S. a renunţat la cererea sa de
lichidare şi, în consecinţă, tribunalul a pus capăt acestei proceduri.
21.
La data de 19 mai 2005, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului
(fostă A.P.A.P.S.) a solicitat Tribunalului Bucureşti redeschiderea procedurii
de executare silită asupra bunurilor societăţii. Procedura este pendinte.
II.
Dreptul intern pertinent
A.
Codul de procedură civilă
22.
Articolele relevante dispun:
"Articolul 330
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din
oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare,
la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru
următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a
determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori când această hotărâre
este vădit netemeinică.
Articolul 3301
În cazurile prevăzute de art. 330 pct. 1 şi 2, recursul în anulare se poate
declara în termen de 1 an de la data când hotărârea judecătorească a rămas
irevocabilă."
Articolele 330 şi 3301 au fost abrogate prin art. 1 pct. 17 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
B.
Codul civil
23.
Dispoziţiile relevante sunt astfel redactate:
"Articolul 1073
Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz
contrar are dreptul la dezdăunare.
[...]
Articolul 1075
Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în desdăunări, în caz de
neexecutare din partea debitorului.
[...]
Articolul 1084
Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a
suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, în afară de excepţiile şi
modificările mai jos menţionate."
ÎN DREPT
I.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
24.
Reclamanta susţine că repunerea în discuţie a Hotărârii definitive a
Tribunalului Bucureşti din 31 ianuarie 2001 a încălcat principiul securităţii
raporturilor juridice. Ea invocă prin acest fapt o încălcare a art. 6 alin. 1
din Convenţie, care prevede în partea sa pertinentă:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei
sale de către o instanţă independentă şi imparţială [...], care va hotărî [...]
asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."
A.
Asupra admisibilităţii
1.
Excepţia Guvernului bazată pe nerespectarea termenului de 6 luni
25.
Guvernul afirmă că cererea este inadmisibilă din cauza nerespectării termenului
de 6 luni. Acesta consideră că ingerinţa în drepturile reclamantei a avut loc
la 5 septembrie 2002, la data deciziei Curţii de Apel Bucureşti, care a
confirmat respingerea acţiunii reclamantei privind încheierea contractului de
vânzare a pachetului majoritar de acţiuni ale Societăţii M.U.
26.
Reclamanta apreciază că ultima decizie internă definitivă este Decizia Curţii
Supreme de Justiţie din 17 februarie 2003.
27.
Curtea constată că obiectul cererii nu priveşte respingerea acţiunii
referitoare la încheierea vânzării pachetului majoritar de acţiuni ale
Societăţii M.U., ci desfiinţarea, prin Decizia din data de 17 februarie 2003 a
Curţii Supreme de Justiţie, a Hotărârii definitive din 31 ianuarie 2001, care
obligă statul să plătească reclamantei daune-interese.
28.
Cererea fiind introdusă la data de 9 iulie 2003, urmează deci să se respingă
excepţia tardivităţii.
2.
Asupra admisibilităţii plângerii
29.
Curtea constată că această plângere nu este în mod vădit nefondată în sensul
art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea relevă de altfel că plângerea nu este lovită
de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Urmează deci de a o declara admisibilă.
B.
Pe fond
30.
Guvernul se referă la Cauza Brumărescu, în care Curtea a concluzionat că a fost
încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită reexaminării unei hotărâri
definitive ca urmare a introducerii unui recurs în anulare de către procurorul
general care dispunea în acest scop de o putere discreţionară [Cauza Brumărescu
împotriva României (MC), nr. 28.342/95, paragraful 62, CEDO 1999 - VII].
Totuşi, Guvernul subliniază că în speţă, spre deosebire de cauza citată mai
sus, recursul în anulare a fost introdus în termenul legal de un an începând de
la data hotărârii atacate şi că nu era expresia unei puteri discreţionare a
procurorului general.
În această privinţă, Guvernul a arătat că Procesul-verbal din 31 martie 1998,
întocmit după analizarea ofertelor prezentate pentru privatizarea Societăţii
M.U., nu a făcut să se nască în patrimoniul reclamantei un drept de proprietate
asupra pachetului majoritar de acţiuni ale societăţii sus-menţionate.
Astfel, Guvernul consideră că, recunoscând un asemenea drept şi obligând
A.P.A.P.S. să plătească reclamantei valoarea acestor acţiuni, tribunalul a
comis o eroare, determinând o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei în
detrimentul A.P.A.P.S. Ţinând cont de faptul că eroarea tribunalului nu a fost
îndreptată pe căile ordinare de atac, Guvernul consideră că singura
posibilitate de a restabili ordinea juridică era intervenţia procurorului
general pe calea extraordinară a recursului în anulare.
31.
Reclamanta contestă argumentele Guvernului şi susţine că desfiinţarea Hotărârii
definitive din 31 ianuarie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor
juridice. Ea adaugă că, prin admiterea recursului în anulare, Curtea Supremă a
dat, de asemenea, dovadă de lipsă de independenţă şi de imparţialitate.
32.
Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe,
garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina
preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element al
patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele
fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii
raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluţia dată într-un
mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe nu trebuie repusă în discuţie
(Cauza Brumărescu, precitată, paragraful 61). În virtutea acestui principiu,
nici una dintre părţi nu este îndreptăţită să solicite supervizarea unei
hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a obţine rejudecarea
procesului şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele de control nu trebuie
să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt
sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă judecată.
Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, şi simplul fapt că pot
exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv
suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu
decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun aceasta (Cauza
Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).
33.
În speţă, întrucât Guvernul susţine că Hotărârea din 31 ianuarie 2001 era
rezultatul unei erori de drept, Curtea observă că hotărârea nu era decât
consecinţa refuzului A.P.A.P.S. de a se conforma Deciziei din 10 decembrie 1999
a Curţii de Apel Bucureşti, şi anume obligaţiei de a încheia cu reclamanta un
contract de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni ale Societăţii M.U.
34.
Desigur, acţiunea reclamantei pentru încheierea unui contract de vânzare a fost
în cele din urmă respinsă prin Hotărârea din 1 martie 2002 a Tribunalului
Bucureşti, dar Curtea observă că această respingere a fost motivată de faptul
că reclamanta obţinuse deja o reparaţie a prejudiciului său prin Hotărârea din
31 ianuarie 2001, reparaţie pe care tribunalul a considerat-o suficientă.
Astfel, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului în conformitate cu
care Hotărârea din 31 ianuarie 2001 ar fi rezultatul unei erori de drept.
35.
În orice caz, Curtea observă că A.P.A.P.S. a avut la dispoziţie două căi de
recurs ordinare, apelul şi recursul, pentru a-şi expune criticile în privinţa
Hotărârii din 31 ianuarie 2001, dar că ea le-a pierdut din cauza propriei sale
neglijenţe, în special din cauza nemotivării apelului în termenul prevăzut de
lege.
36.
În ceea ce priveşte termenul de introducere a recursului în anulare, deşi în
speţă, spre deosebire de Cauza Brumărescu, în care procurorul general nu era
ţinut de niciun termen, exercitarea acestei căi de recurs extraordinare trebuia
să fi intervenit în termenul legal de un an prevăzut de art. 3301
din Codul de procedură civilă, Curtea estimează că această diferenţă nu este de
natură să determine o abordare diferită de Cauza Brumărescu.
În această privinţă, ea subliniază că se regăsesc în prezenta cauză cele două
elemente care au condus Curtea în Cauza Brumărescu la constatarea ignorării
principiului securităţii raporturilor juridice şi, în consecinţă, a încălcării
art. 6 alin. 1 din Convenţie, respectiv intervenţia într-un litigiu civil a
procurorului general care nu era parte în procedură şi repunerea pe rol a unei
hotărâri definitive care dobândise autoritate de lucru judecat şi fusese, în
plus, executată.
37.
Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a ajunge la concluzia că
desfiinţarea Hotărârii definitive din 31 ianuarie 2001 a adus atingere
dreptului reclamantei la un proces echitabil.
38.
În consecinţă, art. 6 alin. 1 din Convenţie a fost încălcat.
39.
Date fiind concluziile anterioare, Curtea consideră că nu este necesar să
examineze separat plângerea reclamantei privitoare la pretinsa lipsă de
independenţă şi de imparţialitate a Curţii Supreme de Justiţie, această plângere
neconstituind decât unul dintre aspectele particulare ale dreptului la un
proces echitabil consacrat prin art. 6 alin. 1 din Convenţie, care a fost deja
examinat de Curte.
II.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
40.
Reclamanta se plânge că Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 februarie
2003 a adus atingere dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut
prin art. 1 din Protocolul nr. 1:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor
sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate
publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile
pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform
interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor
contribuţii sau a amenzilor."
A.
Asupra admisibilităţii
1.
Asupra existenţei unui bun
41.
Guvernul recunoaşte că prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001 reclamantei i s-a
recunoscut o creanţă faţă de stat, reprezentând valoarea pachetului majoritar
de acţiuni ale Societăţii M.U. Totuşi, acesta apreciază că hotărârea era
greşită, pentru că reclamanta nu obţinuse înainte un drept de proprietate
asupra acestor acţiuni. În această privinţă, Guvernul subliniază că
Procesul-verbal din 31 martie 1998 nu constituia un titlu de proprietate şi că,
în plus, acţiunea reclamantei vizând obligarea A.P.A.P.S. la încheierea unui
contract de vânzare a acţiunilor sus-menţionate a fost respinsă prin Hotărârea
din 1 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti. Astfel, Guvernul apreciază că
anularea Hotârârii din 31 ianuarie 2001 era necesară pentru a remedia o eroare
de drept care dădea naştere unei îmbogăţiri fără justă cauză a reclamantei şi,
prin urmare, pentru a restabili ordinea juridică.
42.
Curtea observă în primul rând că nu este contestat că în baza Hotărârii din 31
ianuarie 2001 reclamanta avea o creanţă suficient stabilită pentru a fi
exigibilă. De altfel A.P.A.P.S. i-a plătit această sumă de care s-a putut
bucura netulburată până la Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 februarie
2003. Astfel, Curtea apreciază că reclamanta avea un "bun" în sensul
art. 1 din Protocolul nr. 1.
2.
Asupra admisibilităţii plângerii
43.
Curtea constată că această plângere nu este în mod evident nefondată în sensul
art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea relevă de asemenea că aceasta nu este lovită
de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Urmează deci să o declare admisibilă.
B.
Asupra fondului
44.
Curtea apreciază că a avut loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al
reclamantei prin faptul că decizia sus-menţionată a Curţii Supreme de Justiţie
a casat Hotărârea definitivă din 31 ianuarie 2001, deşi această hotărâre fusese
executată, şi că, prin urmare, o procedură de restituire a sumelor încasate în
virtutea acestei hotărâri a fost declanşată împotriva reclamantei. Decizia
Curţii Supreme a avut deci ca efect privarea reclamantei de bunul său, în
sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr.
1.
45.
O privare de proprietate potrivit acestei norme poate fi justificată doar dacă
se demonstrează în mod special că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate
publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în dreptul
de proprietate trebuie să răspundă criteriului proporţionalităţii (Cauza
Brumărescu, precitată, paragrafele 73-74).
46.
În speţă, Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de drept a tribunalului
pentru a justifica ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantei. Or,
ţinând cont de faptul că statul ar fi putut beneficia de două căi de atac
pentru a o remedia, dacă nu le-ar fi pierdut din propria sa neglijenţă, Curtea
apreciază că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie,
această pretinsă eroare nu putea fi suficientă pentru a legitima privarea de un
bun dobândit în deplină legalitate ca urmare a unui litigiu civil definitiv
soluţionat.
47.
În plus, admiţând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate ar fi
servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just a fost
rupt şi că reclamanta a suportat o sarcină specială şi exorbitantă atunci când
a fost privată nu numai de proprietatea asupra acţiunilor Societăţii M.U., dar
şi de orice despăgubire în această privinţă.
48.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
III.
Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
49.
În termenii art. 41 din Convenţie:
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei
sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante
nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,
Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
A.
Prejudiciul
50.
Reclamanta solicită cu titlu de prejudiciu material suma de 22.279.999.386 ROL
sau echivalentul în euro, sumă care i-a fost acordată prin Hotărârea
Tribunalului Bucureşti la data de 31 ianuarie 2001, precum şi suma de
5.401.208.538 ROL cu titlu de penalităţi de întârziere acordate prin Hotărârea
din 21 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti. Reclamanta solicită de asemenea
suma de 382.275 dolari americani (USD) cu titlu de beneficiu nerealizat
datorită imposibilităţii de a prelua controlul asupra activităţii Societăţii
M.U.
Reclamanta solicită suma de 500.976 EUR cu titlu de prejudiciu moral adus
reputaţiei sale ca urmare a deschiderii unei proceduri de lichidare judiciară.
51.
Guvernul contestă aceste pretenţii. El reiterează că suma acordată prin
Hotărârea din 31 ianuarie 2001 era rezultatul unei erori de drept a
tribunalului.
În ceea ce priveşte celelalte sume reclamate, Guvernul susţine că nu există
nicio legătură directă între încălcarea invocată şi pretinsul prejudiciu
material şi moral suferit. În plus, afirmă că problemele financiare ale
reclamantei erau anterioare cererii A.P.A.P.S. de deschidere a unei proceduri
de lichidare şi că mai mulţi creditori angajaseră deja proceduri de poprire ale
conturilor reclamantei.
52.
Curtea constată că, la data de 14 noiembrie 2001, reclamantei i s-a plătit suma
de 22.279.999.386 ROL, acordată prin Hotărârea din 31 ianuarie 2001 a Tribunalului
Bucureşti, sumă aflată şi în prezent în posesia sa, în ciuda unei proceduri de
executare silită care este în curs.
53.
Cu privire la celelalte sume solicitate cu titlu de despăgubire materială,
Curtea consideră că nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea
constatată şi aceasta din urmă. În plus, în ceea ce priveşte penalităţile de
întârziere, Curtea observă că Hotărârea din 21 iunie 2002 a Tribunalului
Bucureşti nu a făcut obiectul unui recurs în anulare şi că reclamanta poate
încă să ceară executarea silită pentru a recupera creanţa stabilită în favoarea
sa. În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, Curtea nu poate să facă
speculaţii asupra eventualei evoluţii economice a reclamantei dacă ea ar fi
preluat controlul Societăţii M.U.
54.
Astfel, Curtea estimează că nicio sumă nu ar putea să fie alocată reclamantei
cu titlu de prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea constatată a
art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1.
55.
Cu privire la repararea prejudiciului moral, Curtea a hotărât deja că
prejudiciul, altul decât cel material, poate prezenta pentru o societate
comercială elemente mai mult sau mai puţin "obiective" şi
"subiective". Printre aceste elemente trebuie recunoscute reputaţia
întreprinderii, dar totodată şi incertitudinea în planificarea deciziilor de
luat, anomaliile cauzate în însăşi gestiunea întreprinderii, ale căror
consecinţe nu se pretează la un calcul exact, şi, în sfârşit, cu toate că
într-o foarte mică măsură, neliniştea şi neplăcerile încercate de membrii
organelor de conducere ale societăţii [Cauza Comingersoll S.A. împotriva
Portugaliei (MC), nr. 35.382/97, 35, CEDO 2000-IV].
56.
În speţă, Curtea apreciază că situaţia de incertitudine prelungită în care a
fost plasată reclamanta a cauzat în mod obiectiv, pe de o parte, anomalii
considerabile în planificarea deciziilor de luat în privinţa gestiunii
activităţii sale economice şi, pe de altă parte, neplăceri în relaţiile
reclamantei cu alte societăţi. De altfel, această incertitudine a cauzat o
atingere a reputaţiei reclamantei în ochii clienţilor actuali şi potenţiali [a
se vedea mutatis mutandis Cauza Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei
(satisfacţie echitabilă), nr. 48.553/99, paragraful 80, 2 octombrie 2003].
57.
Ţinând seama de ansamblul elementelor care se găsesc în posesia sa şi statuând
în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea decide să aloce
reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B.
Cheltuieli de judecată
58.
Reclamanta nu a solicitat cheltuielile efectuate în faţa jurisdicţiilor interne
şi în faţa Curţii.
59.
În aceste condiţii, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.
C.
Dobânzi moratorii
60.
Curtea consideră adecvat să stabilească rata dobânzilor moratorii pornind de la
rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene,
majorată cu 3 procente.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1.
declară cererea admisibilă;
2.
hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3.
hotărăşte că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1;
4.
hotărăşte:
a)
că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni începând
din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44
alin. 2 din Convenţie, 5.000 EUR (cinci mii de euro) pentru prejudiciul moral,
plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit;
b)
că, începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această
sumă va fi majorată cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă în timpul acestei
perioade, majorată cu 3 procente;
5.
respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 1 decembrie
2005, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier
Marti, 7 Februarie 2012
