Lupsa vs. Romania
Publicata pe site la data de
Institutie: Curtea Europeana a Drepturilor Omului
Hotărâre
din
08/06/2006
în Cauza Lupşa
împotriva României
Această hotărâre va rămâne definitivă în
situaţiile precizate în art. 44 § 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unor
modificări de formă.
În Cauza Lupşa împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a
treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic,
preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E.
Myjer, David Thor Bjorgvinsson, judecători, şi din domnul V. Berger, grefier de
secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la
data de 18 mai 2006,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la
această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
10.337/04) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean
sârbo-muntenegrean, domnul Dorjel Lupşa (reclamantul), a sesizat Curtea la data
de 19 ianuarie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat prin doamnele E.
Iordache şi D. Dragomir, avocate din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a
fost reprezentat de agentul său, doamna R. Rizoiu, apoi de doamna B. Ramaşcanu,
de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 18 februarie 2005, preşedintele
Secţiei a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile
art. 41 din Regulamentul Curţii şi art. 29 § 3 din Convenţie, preşedintele a
hotărât ca cererea să fie analizată cu prioritate şi ca admisibilitatea şi
temeinicia cauzei să fie analizate în acelaşi timp.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1965 în
Iugoslavia şi în prezent locuieşte în Belgrad.
5. În cursul anului 1989, reclamantul, cetăţean
iugoslav, a intrat şi s-a stabilit în România. A locuit aici 14 ani şi în 1993
a înfiinţat o societate comercială a cărei activitate principală era prăjirea
şi comercializarea cafelei. De asemenea, a învăţat limba română şi a trăit
marital cu o cetăţeană română începând din anul 1994.
6. La data de 2 octombrie 2002, partenera de
viaţă a reclamantului, aflată în vizită în Iugoslavia, a născut un copil.
Câteva zile mai târziu, reclamantul, partenera sa şi nou-născutul s-au întors
în România.
7. La data de 6 august 2003, reclamantul, care
se afla în străinătate, a intrat în România, fără vreo opoziţie din partea
poliţiei de frontieră. Cu toate acestea, a doua zi, agenţii poliţiei de
frontieră s-au prezentat la domiciliul său şi l-au însoţit până la graniţă.
8. Prin acţiunea introdusă la data de 12 august
2003 în faţa Curţii de Apel Bucureşti împotriva Autorităţii pentru străini şi
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, avocata reclamantului a
contestat măsura de însoţire până la graniţă.
9. Aceasta a afirmat că reclamantului nu i s-a
prezentat niciun act care să-l declare pe acesta indezirabil pe teritoriul
românesc. Ea a mai adăugat că reclamantul trăia din anul 1989 în România, că
participarea sa la revolta anticomunistă din 1989 i-a adus o medalie, că
înfiinţase o societate comercială, că se îngrijea de familia sa şi că nu
atentase în niciun fel la siguranţa statului.
10. Singurul termen de judecată în faţa Curţii
de Apel Bucureşti a avut loc la data de 18 august 2003. Reprezentanta
Autorităţii pentru străini i-a înmânat avocatei reclamantului copia unei
ordonanţe a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, emisă la data de
28 mai 2003, prin care, la cererea Serviciului Român de Informaţii şi în baza
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
România, reclamantul fusese declarat "persoană indezirabilă" şi i s-a
interzis şederea în România pentru o perioadă de 10 ani, pe motiv că existau
"indicii temeinice, conform cărora el desfăşura activităţi de natură să
pună în pericol siguranţa naţională". Ultimul paragraf al ordonanţei
Parchetului menţiona că aceasta trebuie comunicată reclamantului şi pusă în
executare de către Autoritatea pentru străini, în temeiul art. 81 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002.
11. Conform documentelor depuse la dosarul
cauzei de către reprezentanta Autorităţii pentru străini, Ministerul de Interne
informase la data de 2 şi 11 iunie 2003 Serviciul Român de Informaţii,
Ministerul Afacerilor Externe şi poliţia de frontieră despre faptul că
reclamantului i se interzisese şederea în ţară.
12. Avocata reclamantului a cerut o amânare
pentru a-i comunica reclamantului copia ordonanţei Parchetului şi pentru a-şi
preciza acţiunea.
13. Deşi reprezentanta Parchetului a susţinut
această cerere având în vedere că nu se dovedise faptul că a fost respectată
obligaţia de comunicare către reclamant a ordonanţei Parchetului, curtea de
apel a hotărât să continue analizarea cauzei. Considerând că probele
administrate deja în dosar sunt suficiente, ea a respins şi noua cerere de
amânare a avocatei reclamantului în vederea administrării probelor necesare în
dovedirea acţiunii sale.
14. Pe fond, curtea de apel a respins acţiunea,
motivându-şi decizia astfel:
"Curtea, analizând actele dosarului şi
susţinerile formulate, urmează să respingă ca neîntemeiată contestaţia
împotriva măsurii de declarare ca indezirabil, dispusă prin ordonanţa
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi privind măsura returnării,
reţinând că, în raport de prevederile art. 83 şi 84 alin. (2) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, măsura dispusă este temeinică şi legală, în
raport de condiţiile prevăzute de normele în materie.
Faţă de motivarea actului administrativ
contestat, se reţine că aceasta întruneşte condiţiile de fond şi formă cerute
de norma specială, autorizarea prezenţei unui străin pe teritoriul statului
fiind atributul acestui stat, exercitat prin autorităţile competente, în
limitele normelor în materie şi cu respectarea proporţionalităţii restrângerii
unor drepturi fundamentale proporţional cu situaţia pe care a determinat-o, pe
cale de consecinţă şi măsura returnării fiind corect dispusă.
Se susţine că măsura dispusă prin Ordonanţa
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 28.05.2003 a fost comunicată
Ministerului Afacerilor Externe şi Serviciului Român de Informaţii la data de
11.06.2003, iar Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră la data de
2.06.2003, iar la pct. 3 din dispozitivul ordonanţei de declarare ca
indezirabil s-a menţionat că acesta se aduce la cunoştinţa străinului şi se
pune în executare de către Autoritatea pentru străini, în condiţiile art. 81
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, în preambulul actului fiind
menţionate datele privind paşaportul străinului, ca şi reşedinţa acestuia.
Prin urmare, Curtea urmează să respingă ca
neîntemeiată contestaţia reclamantului, formulată împotriva ordonanţei
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pe toate capetele de
cerere."
15. În temeiul art. 85 alin. (1) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, această hotărâre a rămas definitivă.
16. Ulterior, în cursul anilor 2003 şi 2004,
partenera de viaţă a reclamantului, care nu vorbeşte limba sârbă, şi fiul lor,
care are dublă cetăţenie română şi sârbo-muntenegreană, s-au deplasat în
Serbia-Muntenegru de mai multe ori, în sejururi ce au durat de la câteva zile
până la câteva luni.
II. Dreptul şi practica internă pertinente
A. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 955 din data de 27 decembrie 2002
ARTICOLUL
81
"(1) Aducerea la cunoştinţa străinului a
dispoziţiei de părăsire a teritoriului României se realizează de către Autoritatea
pentru străini ori de formaţiunile sale teritoriale.
(2) Dispoziţia de părăsire a teritoriului se
redactează în două exemplare, în limba română şi într-o limbă de circulaţie
internaţională.
(3) Atunci când străinul este prezent, un exemplar
al dispoziţiei de părăsire a teritoriului se înmânează acestuia, sub semnătură
(...).
(4) Dacă străinul nu este prezent, comunicarea
se realizează astfel:
a) prin poştă, cu confirmare de primire, la
adresa la care străinul a declarat că locuieşte;
b) prin afişare la sediul Autorităţii pentru
străini şi al formaţiunii teritoriale, în cazul în care nu se cunoaşte adresa
la care locuieşte străinul."
ARTICOLUL
83
"(1) Declararea ca indezirabil constituie
o măsură administrativă de autoritate, dispusă împotriva unui străin care a
desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să
desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau
ordinea publică.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de
către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Bucureşti, la propunerea Autorităţii pentru străini sau a altor instituţii cu
competenţe în domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale care deţin date
sau indicii temeinice în sensul celor prevăzute la alin. (1).
(3) Procurorul se pronunţă, prin ordonanţă
motivată, în termen de 5 zile de la primirea propunerii formulate în condiţiile
alin. (2) şi, în cazul aprobării acesteia, transmite ordonanţa de declarare ca
indezirabil la Autoritatea pentru străini pentru a fi pusă în executare. Atunci
când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de siguranţă
naţională, în conţinutul ordonanţei nu vor fi menţionate motivele care stau la
baza acestei decizii.
(4) Dreptul de şedere al străinului încetează
de drept de la data emiterii ordonanţei de declarare ca indezirabil.
(5) Perioada pentru care un străin poate fi
declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani (...)."
ARTICOLUL
84
"(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil
se aduce la cunoştinţă străinului de către Autoritatea pentru străini, în
condiţiile prevăzute la art. 81.
(2) Comunicarea datelor şi informaţiilor care
constituie motivele ce au stat la baza deciziei de declarare ca indezirabil
pentru raţiuni de siguranţă naţională se poate face numai în condiţiile
stabilite şi către destinatarii în mod expres prevăzuţi de actele normative
care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi
protejarea informaţiilor clasificate. Asemenea date şi informaţii nu pot fi,
sub nicio formă, direct sau indirect, aduse la cunoştinţa străinului declarat
indezirabil."
ARTICOLUL
85
"(1) Ordonanţa de declarare ca indezirabil
poate fi atacată de străinul împotriva căruia a fost dispusă, în termen de 5
zile lucrătoare de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti. Sentinţa
instanţei este definitivă şi irevocabilă.
(2) Exercitarea căii de atac prevăzute la alin.
(1) nu are efect suspensiv de executare a ordonanţei de declarare ca
indezirabil a străinului (...)."
B. Decizia Curţii Constituţionale nr. 342 din 16
septembrie 2003
17. Într-o cauză similară cu cea a
reclamantului, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra compatibilităţii
art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 cu
principiile constituţionale de nediscriminare, cu dreptul de acces la justiţie
şi cu dreptul la un proces echitabil. Excepţia de neconstituţionalitate a fost
ridicată de către un străin în cadrul contestaţiei ordonanţei Parchetului prin
care a fost declarat indezirabil pe motivul că "existau indicii temeinice
conform cărora el desfăşura activităţi de natură să pună în pericol siguranţa
naţională".
18. Curtea Constituţională a apreciat că articolul
citat mai sus respectă Constituţia şi Convenţia, din următoarele considerente:
În cauza de faţă situaţia străinilor declaraţi
indezirabili în scopul apărării siguranţei naţionale şi protejării
informaţiilor clasificate este diferită de cea a celorlalţi cetăţeni străini,
ceea ce poate determina legiuitorul să stabilească drepturi diferite pentru
aceste două categorii de cetăţeni străini, fără ca prin aceasta să se încalce
principiul egalităţii. Diferenţa reală, care rezultă din cele două situaţii,
justifică existenţa unor reguli distincte.
Totodată Curtea constată că interdicţia
stabilită de legiuitor pentru cetăţenii străini declaraţi indezirabili, de a nu
li se aduce la cunoştinţă datele şi informaţiile pe baza cărora s-a luat o
astfel de decizie, este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art.
31 alin. (3), potrivit cărora "Dreptul la informaţie nu trebuie să
prejudicieze [...] siguranţa naţională".
Dispoziţiile art. 84 alin. (2) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 nu încalcă principiul accesului liber la
justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, deoarece, conform art. 85 alin.
(1), împotriva măsurii dispuse de procuror de declarare ca indezirabil este
deschisă calea acţiunii în justiţie.
Curtea nu poate reţine nici încălcarea
prevederilor art. 123 alin. (2) din Constituţie referitor la independenţa
judecătorilor, deoarece aceştia trebuie să respecte legea care dă prioritate
intereselor privind siguranţa naţională a României. Instanţa urmează să soluţioneze
contestaţia în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 194/2002 cu privire la regimul străinilor în România, verificând
legalitatea şi temeinicia ordonanţei în condiţiile şi în limitele acesteia.
Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 6 pct.
1), precum şi la cele ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 9
şi 10), invocate în motivarea excepţiei, Curtea reţine că textul legal criticat
nu opreşte părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi
apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează
într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat (prin Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată
în Cauza Maaouia împotriva Franţei) că "deciziile privind intrarea,
şederea şi expulzarea străinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile
ale reclamantului şi nici acuzaţii de natură penală, în sensul art. 6 pct. 1
din Convenţie. În consecinţă, art. 6 pct. 1 nu este aplicabil cauzei".
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din
Convenţie
19. Reclamantul pretinde că măsura de expulzare,
precum şi interdicţia de şedere dispuse împotriva sa îi încalcă dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie, garantat prin art. 8 din Convenţie,
care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi
publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este
prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale,
protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora."
A. Asupra admisibilităţii
20. Curtea constată că acest capăt de cerere nu
este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Ea
relevă, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este lovit de niciun alt motiv
de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.
B. Pe fond
1. Asupra existenţei unei ingerinţe
21. Guvernul nu contestă existenţa unei vieţi
private şi de familie a reclamantului în România înaintea expulzării sale, însă
susţine că această măsură, precum şi interdicţia de şedere nu au constituit o
ingerinţă în viaţa sa privată şi de familie. În acest sens, el arată că
reclamantul nu avea un drept de şedere permanentă în România, ci şedea aici în
baza unei vize de afaceri prelungite periodic. Mai mult, el subliniază că după
expulzarea reclamantului partenera sa şi copilul lor s-au deplasat de mai multe
ori în Serbia fără a întâmpina probleme speciale şi că au stat acolo mai multe
luni. Prin urmare, Guvernul consideră că viaţa de familie a reclamantului nu a
fost întreruptă.
22. Reclamantul arată că din anul 1989 şi până
în anul 2003 viaţa sa privată, de familie şi profesională s-a desfăşurat în
România. El adaugă că, în ciuda vizitelor partenerei sale şi ale copilului lor,
viaţa lor privată şi de familie a fost afectată iremediabil prin măsura de
expulzare.
23. De asemenea, el neagă posibilitatea ca
partenera sa şi copilul lor să se stabilească în Serbia-Muntenegru, deoarece
aceasta nu vorbeşte limba sârbă, ceea ce îngreunează foarte mult adaptarea
culturală şi socială în această ţară. Mai mult, el afirmă că în urma expulzării
sale, societatea comercială pe care o înfiinţase în România, prin care aceştia
se întreţineau, a fost nevoită să-şi înceteze activitatea şi că, de atunci
încoace, ei nu au mai dispus de resurse suficiente pentru a-şi asigura un nivel
de viaţă decent în Serbia-Muntenegru.
24. Curtea observă în primul rând că realitatea
unei vieţi private şi de familie a reclamantului în România înaintea expulzării
sale nu a fost contestată.
25. Curtea reaminteşte apoi faptul că Convenţia
nu garantează, ca atare, niciun drept pentru un străin de a intra sau locui pe
teritoriul unei anumite ţări. Totuşi, expulzarea unei persoane dintr-o ţară în
care locuiesc rudele sale apropiate poate constitui o ingerinţă în dreptul la
respectarea vieţii de familie, aşa cum este el protejat de art. 8 § 1 din
Convenţie (Cauza Boultif împotriva Elveţiei, nr. 54273/00, § 39, CEDO 2001-IX).
26. În cauza de faţă, Curtea relevă faptul că
reclamantul, ajuns în România în 1989, a locuit aici în mod legal, a învăţat
limba română, a înfiinţat o societate comercială şi şi-a întemeiat o familie cu
o cetăţeană română. Din această uniune a rezultat un copil cu dublă cetăţenie,
română şi sârbo-muntenegreană.
27. Integrarea reclamantului în societatea românească
şi caracterul efectiv al vieţii sale de familie fiind incontestabile, Curtea
consideră că expulzarea sa şi interdicţia de a intra pe teritoriul român au pus
capăt acestei integrări şi au generat o bulversare radicală în viaţa sa privată
şi de familie, pe care vizitele regulate ale partenerei sale şi ale copilului
lor nu au putut-o remedia. Drept care, Curtea consideră că a avut loc o
ingerinţă în viaţa privată şi de familie a reclamantului.
2. Asupra justificării ingerinţei
28. Această ingerinţă încalcă Convenţia dacă nu
respectă cerinţele paragrafului 2 al art. 8. Aşadar, trebuie analizat dacă ea
era "prevăzută de lege", dacă urmărea unul sau mai multe scopuri
legitime, în sensul paragrafului respectiv, şi dacă era "necesară într-o
societate democratică".
29. Guvernul susţine că măsura litigioasă
respecta criteriile paragrafului 2 al art. 8. El arată că această măsură era
prevăzută de lege, şi anume de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi că respecta, prin
urmare, condiţia de accesibilitate. În ceea ce priveşte criteriul de
previzibilitate, Guvernul consideră că a fost şi el respectat, din moment ce
art. 83 din ordonanţa mai sus menţionată prevedea că interdicţia teritorială nu
poate fi dispusă decât în cazurile strict enumerate, şi anume dacă un străin a
desfăşurat, desfăşoară sau are intenţia de a desfăşura activităţi de natură să
pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.
30. În fine, Guvernul afirmă că măsura
litigioasă urmărea un scop legitim, şi anume apărarea siguranţei naţionale, că
aceasta era necesară într-o societate democratică din moment ce se justifica
printr-o necesitate socială imperioasă şi că era proporţională cu scopul
legitim urmărit. Pentru a conchide asupra proporţionalităţii ingerinţei,
Guvernul subliniază că trebuie luate în calcul, pe de o parte, gravitatea
faptelor de care era bănuit reclamantul şi, pe de altă parte, faptul că
partenera sa şi copilul lor sunt liberi să-l viziteze şi, eventual, să se
stabilească în Serbia-Muntenegru.
31. Reclamantul arată că Guvernul nu i-a
comunicat niciodată faptele ce i se reproşau şi că nicio altă procedură penală
nu a fost începută împotriva sa, nici în România şi nici în Serbia-Muntenegru.
Prin urmare, el consideră că măsura a cărei victimă a fost era complet
arbitrară.
32. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu
jurisprudenţa sa constantă, sintagma "prevăzută de lege" înseamnă în
primul rând că măsura incriminată trebuie să aibă o bază în dreptul intern,
însă se referă şi la calitatea legii respective: ea impune ca aceasta să fie
accesibilă persoanelor în cauză şi să aibă o formulare destul de exactă pentru
a permite reclamanţilor, care apelează, la nevoie, la consilieri, să prevadă,
într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea
rezulta dintr-un anumit act.
33. Desigur, în contextul special al măsurilor
legate de siguranţa naţională, cerinţa de previzibilitate nu ar putea fi
aceeaşi ca în multe alte domenii (Cauza Leander împotriva Suediei, Hotărârea
din 26 martie 1987, seria A nr. 116, p. 23, § 51).
34. Totuşi, dreptul intern trebuie să ofere
protecţie împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice asupra
drepturilor garantate prin Convenţie. Atunci când este vorba de chestiuni
legate de drepturile fundamentale, dacă puterea de apreciere acordată
executivului nu ar cunoaşte limite, legea ar putea să încalce preeminenţa
dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice
consacrate prin Convenţie (Cauza Malone împotriva Regatului Unit, Hotărârea din
2 august 1984, seria A nr. 82, p. 33, § 68). Într-adevăr, existenţa unor
garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, garanţii printre care se
numără mai ales cea a procedurilor de control eficient exercitat de către
puterea judiciară, este cu atât mai necesară cu cât, sub pretextul apărării
democraţiei, asemenea măsuri riscă să o submineze, chiar să o distrugă (vezi,
mutatis mutandis, Cauza Rotaru împotriva României [GC], nr. 28.341/95, §§ 55,
59, CEDO 2000-V).
35. În cauză, Curtea constată că art. 83 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 reprezintă textul legal ce a
constituit fundamentul expulzării şi interdicţiei şederii reclamantului. Ea
conchide, aşadar, că măsura litigioasă avea o bază în dreptul intern.
36. În ceea ce priveşte accesibilitatea, Curtea
observă că ordonanţa citată mai sus a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002. Prin urmare, Curtea
consideră că acest text respecta criteriul accesibilităţii.
37. În ceea ce priveşte previzibilitatea, Curtea
reaminteşte că nivelul de precizie al legislaţiei interne depinde într-o mare
măsură de domeniul pe care se presupune că îl reglementează. Or, ameninţările
la adresa siguranţei naţionale diferă în timp şi ca natură, ceea ce le face
greu identificabile dinainte (Cauza Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr.
50.963/99, § 121, 20 iunie 2002).
38. Totuşi, nicio persoană care face obiectul
unei măsuri bazate pe aceste motive de siguranţă naţională nu trebuie lipsită
de garanţii împotriva arbitrariului. În special, ea trebuie să aibă
posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un organ
independent şi imparţial, abilitat să analizeze toate chestiunile de fapt şi de
drept pertinente pentru a putea statua asupra legalităţii măsurii şi a
sancţiona un eventual abuz al autorităţilor. În faţa acestui organ de control,
persoana respectivă trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru
a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a respinge argumentele autorităţilor
(Cauza Al-Nashif, citată mai sus, §§ 123 şi 124).
39. În cauză, Curtea observă că, printr-o
ordonanţă a Parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul
român, i s-a interzis şederea pentru o perioadă de 10 ani şi a fost expulzat pe
motiv că Serviciul Român de Informaţii deţinea "indicii temeinice că
desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională".
40. Or, Curtea constată că împotriva
reclamantului nu s-a declanşat nicio urmărire penală pentru faptul că a
participat la comiterea vreunei infracţiuni în România sau într-o altă ţară. În
afară de motivul general menţionat mai sus, autorităţile nu i-au oferit reclamantului
nicio altă precizare. În plus, Curtea observă că, încălcând dreptul intern,
ordonanţa prin care reclamantul a fost declarat indezirabil nu i-a fost
comunicată decât după expulzarea sa.
41. Curtea acordă importanţă faptului că
instanţa, Curtea de Apel Bucureşti, s-a limitat la o analiză pur formală a
ordonanţei Parchetului. În acest sens, ea observă că Parchetul nu i-a furnizat
curţii de apel nicio precizare referitoare la faptele reproşate reclamantului
şi că aceasta nu a mers dincolo de afirmaţiile Parchetului pentru a verifica
dacă reclamantul reprezenta într-adevăr un pericol pentru siguranţa naţională
sau pentru ordinea publică.
42. Având în vedere că reclamantul nu s-a
bucurat nici în faţa autorităţilor administrative şi nici în faţa curţii de
apel de nivelul minim de protecţie împotriva arbitrariului autorităţilor,
Curtea conchide că ingerinţa în viaţa sa privată şi de familie nu era prevăzută
de o "lege" care să respecte cerinţele Convenţiei (vezi, mutatis
mutandis, Cauza Al-Nashif, citată mai sus, § 128).
43. Având în vedere această constatare, Curtea
apreciază că nu mai are rost să continue analiza acestui capăt de cerere al
reclamantului pentru a cerceta dacă ingerinţa viza "un scop legitim"
şi era "necesară într-o societate democratică".
44. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8
din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din
Protocolul nr. 7
45. Reclamantul invocă încălcarea garanţiilor
procedurale în caz de expulzare. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 7, care
prevede următoarele:
"1. Un străin care îşi are reşedinţa în
mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul
executării unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie să poată:
a) să prezinte motivele care pledează împotriva
expulzării sale;
b) să ceară examinarea cazului său; şi
c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în
faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate
de către această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de
exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1a), b) şi c) al acestui
articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau
se întemeiază pe motive de securitate naţională."
A. Asupra admisibilităţii
46. Curtea constată că acest capăt de cerere nu
este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult,
Curtea relevă că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Aşadar, el trebuie declarat admisibil.
B. Pe fond
47. Guvernul nu contestă aplicabilitatea în
cauză a art. 1 din Protocolul nr. 7 şi admite că reclamantul a fost expulzat
înainte de a beneficia de garanţiile prevăzute de acest articol.
48. Totuşi, el consideră că motive de siguranţă
naţională au impus luarea unor măsuri urgente. Drept care, apreciază că
expulzarea reclamantului era justificată în sensul paragrafului 2 al art. 1.
49. Guvernul mai susţine că reclamantul, deşi a
fost expulzat, a beneficiat de aceste garanţii procedurale în faţa unei
instanţe judiciare. În acest sens, el arată că reclamantul a fost reprezentat
de avocata sa, care a putut arăta în faţa curţii de apel motivele ce militau
împotriva expulzării reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Cauza Mezghiche
împotriva Franţei nr. 33438/96, decizia Comisiei din 9 aprilie 1997).
50. Reclamantul reiterează faptul că nu a fost
niciodată informat despre motivele ce au determinat expulzarea sa. Prin urmare,
el apreciază că avocata sa s-a aflat în imposibilitatea de a-i asigura apărarea
în faţa curţii de apel. El adaugă că ordonanţa Parchetului nu i-a fost
comunicată avocatei sale decât la data de 18 august 2003, în timpul unicului
termen în faţa curţii de apel care, pe deasupra, a respins orice cereri de
amânare formulate de avocata sa.
51. Încă de la început, Curtea subliniază că în
caz de expulzare, pe lângă protecţia ce li se oferă în special prin art. 3 şi 8
coroborate cu art. 13 din Convenţie, străinii beneficiază de garanţiile
specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 (vezi, mutatis mutandis,
Cauza Al-Nashif, citată mai sus, § 132).
52. Mai mult, Curtea relevă faptul că garanţiile
mai sus menţionate nu se aplică decât străinilor ce locuiesc în mod legal pe
teritoriul unui stat care a ratificat acest Protocol (cauzele Sejdovic şi
Sulejmanovic împotriva Italiei [dec.] nr. 57575/00, 14 martie 2002, şi
Sulejmanovic şi Sultanovic împotriva Italiei [dec.] nr. 57574/00, 14 martie
2002).
53. În speţă, Curtea observă că nu s-a contestat
faptul că reclamantul locuia legal pe teritoriul românesc în momentul
expulzării sale. Drept care, deşi a fost expulzat de urgenţă din motive de
siguranţă naţională, caz autorizat de paragraful 2 al art. 1, el avea dreptul
să invoce, după expulzarea sa, garanţiile enunţate la paragraful 1 (vezi
raportul explicativ ce însoţeşte Protocolul nr. 7).
54. Curtea subliniază că prima garanţie acordată
persoanelor vizate de acest articol prevede că acestea nu pot fi expulzate
decât "în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii".
55. Cuvântul "lege" desemnând legea
naţională, trimiterea la aceasta se referă, după exemplul tuturor prevederilor
Convenţiei, nu numai la existenţa unei baze în dreptul intern, ci şi la
calitatea legii: el impune accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum
şi o anumită protecţie împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice
asupra drepturilor garantate prin Convenţie (paragraful 34 de mai sus).
56. Curtea reiterează constatarea făcută în
analizarea capătului de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, şi anume că
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, care a constituit baza legală
pentru expulzarea reclamantului, nu i-a oferit garanţii minime împotriva
arbitrariului autorităţilor.
57. Prin urmare, deşi expulzarea reclamantului a
avut loc în executarea unei hotărâri luate conform legii, a avut loc încălcarea
art. 1 din Protocolul nr. 7, din moment ce această lege nu răspunde cerinţelor
Convenţiei.
58. În orice caz, Curtea apreciază că
autorităţile interne au încălcat şi garanţiile de care ar fi trebuit să se
bucure reclamantul în virtutea paragrafului 1a) şi b) al acestui articol.
59. În acest sens, Curtea observă, pe de o
parte, că autorităţile nu i-au oferit reclamantului nici cel mai mic indiciu
referitor la faptele ce i se reproşau şi, pe de altă parte, că Parchetul nu i-a
comunicat ordonanţa dată împotriva sa decât în ziua unicului termen avut în
faţa curţii de apel. Mai mult, Curtea notează că instanţa, curtea de apel, a
respins orice cerere de amânare, împiedicând-o astfel pe avocata reclamantului
să studieze ordonanţa mai sus menţionată şi să depună la dosar probe în
sprijinul contestaţiei îndreptate împotriva sa.
60. Reamintind că orice prevedere a Convenţiei
sau a protocoalelor sale trebuie să se interpreteze astfel încât să garanteze
drepturi concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, Curtea consideră, în
lumina controlului pur formal efectuat de curtea de apel în cauză, că
reclamantul nu a putut cere în mod adecvat examinarea cazului său prin prisma
argumentelor ce militau împotriva expulzării sale.
61. Aşadar, a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 7.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din
Convenţie
62. Invocând art. 6 § 1 şi art. 13 din
Convenţie, reclamantul se plânge şi de inechitatea procedurii în faţa Curţii de
Apel Bucureşti şi de lipsa unei căi de atac împotriva Hotărârii din 18 august
2003 a acestei instanţe.
63. Curtea reaminteşte că hotărârile referitoare
la expulzarea străinilor, cum ar fi sentinţa mai sus menţionată în cauză, nu
reprezintă o contestaţie asupra drepturilor sau obligaţiilor cu caracter civil
şi nici nu au legătură cu temeinicia unei acuzaţii în materie penală, în sensul
art. 6 § 1 din Convenţie (Cauza Maaouia împotriva Franţei [GC] nr. 39652/98, §
40, CEDO 2000-X).
64. În ceea ce priveşte capătul de cerere
întemeiat pe art. 13 din Convenţie, Curtea reaminteşte că nicio prevedere a
Convenţiei nu acordă dreptul la mai multe grade de jurisdicţie în alte
proceduri decât cele penale.
65. Prin urmare, Curtea apreciază că această
parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei
şi trebuie respinsă conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
66. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
67. Invocând concluziile unei expertize
contabile, reclamantul solicită cu titlu de prejudiciu material suma de 171.000
EUR pentru pierderile economice suferite de societatea sa comercială de la
expulzarea sa.
68. De asemenea, el solicită 100.000 EUR cu
titlu de prejudiciu moral suportat din cauza expulzării sale.
69. Guvernul contestă aceste pretenţii, pe care
le consideră excesive. Mai mult, el susţine că nu există nicio legătură directă
între pretinsele încălcări şi aşa-zisele prejudicii materiale şi morale
pretinse.
70. Curtea relevă încă de la început că nu poate
specula asupra evoluţiei economice pe care ar fi putut-o avea societatea
comercială înfiinţată de reclamant dacă acesta nu ar fi fost expulzat. Totuşi,
ea apreciază că expulzarea reclamantului a perturbat în mod obiectiv
administrarea societăţii sale, perturbări ale căror consecinţe nu pot fi
evaluate cu exactitate.
71. Mai mult, Curtea apreciază că reclamantul a
suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza încălcărilor constatate.
72. Ţinând cont de toate elementele ce se află
în posesia sa şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea
hotărăşte să acorde reclamantului 15.000 EUR, pentru toate prejudiciile
suferite.
B. Cheltuieli de judecată
73. Reclamantul solicită rambursarea onorariilor
avocaţiale, precum şi a diferitelor cheltuieli efectuate pentru a-şi prezenta
cererea în faţa Curţii. Cu titlu justificativ, el prezintă o notă de onorariu
în valoare de 6.500 EUR, întocmită pe numele avocatei sale.
74. Guvernul contestă suma solicitată, pe care o
consideră excesivă. Mai mult, el arată că avocata reclamantului nu a precizat
nici numărul de ore consacrate prezentării cererii în faţa Curţii şi nici
tariful orar practicat.
75. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant
nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care
li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil.
76. În cauză, Curtea apreciază că suma totală
solicitată de reclamant cu titlu de onorarii avocaţiale este excesivă.
77. Ţinând cont de elementele aflate în posesia
sa, precum şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea, statuând în echitate,
conform art. 41 din Convenţie, consideră rezonabil să acorde reclamantului suma
de 3.000 EUR, pentru toate cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
78. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
C U R T E A,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce
priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie şi pe art. 1 din
Protocolul nr. 7 şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 8 din
Convenţie;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 7;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să-i plătească reclamantului,
în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art.
44 § 2 din Convenţie, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro) cu titlu de
prejudiciu material şi moral şi 3.000 EUR (trei mii euro) drept cheltuieli de
judecată, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o
dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a
Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de satisfacţie echitabilă
pentru surplus.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în
scris la data de 8 iunie 2006, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul
Curţii.
Bostjan M. Zupancic, Vincent Berger,
preşedinte grefier
Sambata, 31 Iulie 2010
