Lupas vs. Romania
Publicata pe site la data de
Institutie: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
HOTĂRÂREA
din 14 decembrie 2006 în Cauza Lupaş şi alţii împotriva României
În Cauza Lupaş şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a
treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic,
preşedinte, J. Casadevall, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson,
doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul V. Berger, grefier
de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la
data de 23 noiembrie 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la
această dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află 3 cereri (nr.
1.434/02, 35.370/02 şi 1.385/03) îndreptate împotriva României, prin care 19
reclamanţi ale căror nume figurează în anexă, cetăţeni ai acestui stat
(reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 18 septembrie 2001, 5 august 2002
şi, respectiv, 13 decembrie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Domnul Dumitru Mircea Gheorghiu, reclamant în
cererea nr. 1.434/02, a decedat la data de 18 iulie 2002. Cererea sa a fost
continuată de soţia sa şi unica sa moştenitoare, doamna Maria Pusta.
3. Reclamanţii sunt reprezentaţi prin domnul A.
Vasiliu, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat prin
agentul său, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
4. La data de 24 martie 2005, preşedintele
Secţiei a III-a a hotărât să comunice cererile Guvernului. Invocând prevederile
art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp
admisibilitatea şi temeinicia acestor cauze. În urma abţinerii domnului C.
Bîrsan, judecător ales pentru România, Guvernul l-a desemnat pe domnul J.
Casadevall pentru a face parte din completul de judecată (art. 27 § 2 din
Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Cei 19 reclamanţi ale căror nume figurează în
anexă sunt descendenţii unei părţi din coproprietarii unui teren de circa 15
hectare, situat în Constanţa, pe ţărmul Mării Negre.
A. Istoricul proprietăţii terenului
6. Prin Hotărârea din 16 aprilie 1937, Curtea de
Apel Bucureşti, care fusese sesizată cu o cerere de partaj a unui bun imobil
compus dintr-un teren în suprafaţă de circa 15 hectare pe ţărmul Mării Negre şi
din construcţiile anexe ce aparţinuseră defunctului Alexandru N. Steflea, a
constatat că o parte din moştenitori îşi vânduseră cotele-părţi din succesiune
lui Nicolae Lupaş, care a rămas de atunci în indiviziune cu alţi 12
moştenitori.
7. Pentru a pune capăt coproprietăţii, Curtea de
Apel Bucureşti a partajat bunul în 360 de cote-părţi, dintre care 249,6 i-au
fost atribuite lui Nicolae Lupaş, în timp ce celorlalţi 12 moştenitori li s-au
atribuit 9/360, 8/360 sau 14,4/360 din bun.
8. În urma unei a doua cumpărări de cote-părţi
din succesiune, Nicolae Lupaş a devenit proprietarul a 264/360 din bunul în
discuţie, în coproprietate cu 11 moştenitori.
9. Prin Decretul nr. 102 din 20 aprilie 1950,
Adunarea Naţională, la propunerea Consiliului de Miniştri, a expropriat din
motive de utilitate publică, şi anume construirea unei baze militare, două
terenuri, printre care şi terenul menţionat mai sus, precum şi un alt teren
adiacent ce aparţinea unui terţ.
10. După anul 1950, deoarece proiectul militar a
fost abandonat, o mare parte din terenul ce aparţinuse lui Nicolae Lupaş şi
celorlalţi coproprietari a fost ocupată de Inspectoratul Judeţean de Poliţie,
în timp ce restul parcelelor au fost transformate în urma lucrărilor de
amenajare a falezei sau au fost atribuite unor particulari pentru construirea
de locuinţe.
11. La sfârşitul unei proceduri referitoare la
revendicarea terenului adiacent celui ce aparţinuse lui Nicolae Lupaş şi
celorlalţi coproprietari, Judecătoria Constanţa, printr-o sentinţă rămasă
definitivă din 5 decembrie 1994, a declarat Decretul nr. 102/1950 contrar
Constituţiei din 1948 în vigoare la data exproprierii şi a dispus restituirea
acestui teren moştenitorului fostului proprietar. Instanţa a reţinut, pe de o
parte, că proiectul de construcţie militară fusese abandonat la puţin timp după
expropriere şi, pe de altă parte, că fostul proprietar nu primise nicio
despăgubire pentru exproprierea bunului său.
B. Prima acţiune în revendicare (Cererea nr.
1.434/02)
12. În anul 1998, reclamanţii, domnii Adrian
Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş şi doamna Ana Teodosiu, în
calitate de copii şi moştenitori ai lui Nicolae Lupaş, decedat în 1959, au
formulat o acţiune în revendicare împotriva soţilor B. pe motivul că aceştia
ocupaseră ilegal o parcelă de 638 m2, situată în str. Turda nr. 30,
pe amplasamentul unei părţi a terenului ce aparţinuse lui Nicolae Lupaş.
Reclamanţii au arătat că parcela în discuţie făcea parte din cele 249,6/360
cote-părţi atribuite în 1937 de către Curtea de Apel Bucureşti lui Nicolae
Lupaş şi că ea nu aparţinuse niciodată statului în baza vreunui titlu de
proprietate valabil.
13. Soţii B. au invocat un fine de neprimire
pentru lipsa calităţii procesuale active, pe de o parte, din cauza exproprierii
parcelei revendicate înainte de decesul lui Nicolae Lupaş şi, pe de altă parte,
din cauza neacceptării succesiunii autorului lor. În orice caz, ei au apreciat
că acţiunea este inadmisibilă, deoarece ea nu fusese introdusă decât de către
moştenitorii lui Nicolae Lupaş, fără acordul moştenitorilor celorlalţi 11
coproprietari.
14. Printr-o cerere de intervenţie voluntară
principală, ceilalţi 14 reclamanţi, domnii Nicolae Chirescu, Dan Mihai Banciu,
Mihai Anton Ricci, Dumitru Mircea Gheorghiu şi Teodor Grigoriu şi doamnele
Minerva Ionescu, Dorina Voinescu, Sorina Moarcas, Rodica Ionescu, Vanda
Rosculet, Eugenia Steflea, Elisabeta Stoica, Diana Ruxandra Tomescu şi Ioana
Greceanu, moştenitori ai 9 dintre cei 11 coproprietari menţionaţi mai sus, s-au
reunit în acţiune pentru a-şi demonstra drepturile asupra parcelei în litigiu.
Ei l-au mandatat pe domnul Adrian Lupaş, primul reclamant, să îi reprezinte.
15. Conform informaţiilor furnizate de
reclamanţi, moştenitorul unuia dintre foştii coproprietari refuzase să se
alăture acţiunii lor, în timp ce moştenitorii unui alt fost coproprietar nu au
putut fi identificaţi.
16. Prin Hotărârea din 30 martie 2000,
Tribunalul Galaţi, apreciind că primii 5 reclamanţi făcuseră dovada calităţii
lor de moştenitori ai lui Nicolae Lupaş, precum şi a dreptului de proprietate
al acestuia din urmă asupra unei cote de 264/360 din bunurile rămase din
succesiunea lui Alexandru N. Steflea, a respins primul argument al soţilor B.
17. Cu toate acestea, tribunalul a statuat că
parcela în litigiu nu aparţinea exclusiv lui Nicolae Lupaş, ci că acesta nu era
decât coproprietar al ei. Prin urmare, observând că lipseşte acordul
moştenitorilor din partea a 2 coproprietari, tribunalul a declarat acţiunea
principală şi cererea de intervenţie inadmisibile, pe motivul că introducerea
unei acţiuni în revendicare, ca act de dispoziţie referitor la un bun indiviz,
trebuia să întrunească acordul tuturor coproprietarilor. Or, cotele-părţi ale reclamanţilor
nu reprezentau decât 342/360 din bunul aflat în litigiu.
18. Apelul introdus de reclamanţi, care au
arătat că nu era necesar acordul tuturor coproprietarilor din moment ce
acţiunea în revendicare era în beneficiul tuturor coproprietarilor, a fost
respins de Curtea de Apel Galaţi. Dezbaterile au avut loc de la data de 5
septembrie 2000, în lipsa primului reclamant, iar pronunţarea a fost amânată
pentru 8 septembrie 2000, deşi, conform afirmaţiilor acestui reclamant, el
ceruse un termen mai lung pentru a-şi angaja un avocat.
19. Curtea de Apel Galaţi a observat în primul
rând că Hotărârea din 1937 a Curţii de Apel Bucureşti nu procedase la partajul
bunului indiviz, care a rămas în continuare în coproprietate, în ciuda
stabilirii cotelor-părţi. Ulterior, ea a arătat că era de notorietate faptul că
un singur coproprietar nu putea revendica un bun indiviz fără acordul tuturor
celorlalţi coproprietari, deoarece această acţiune nu viza numai apărarea
dreptului de proprietate asupra cotelor-părţi, ci şi recunoaşterea unui drept
de proprietate asupra întregului bun, precum şi restituirea bunului către cel
care îl revendica.
20. Reclamanţii au formulat un recurs,
pretinzând că, în circumstanţele speţei, aplicarea regulii unanimităţii încălca
principiul liberului acces la justiţie. În acest sens, ei au informat Curtea
Supremă de Justiţie că moştenitorul unuia dintre foştii coproprietari, deşi
fusese informat despre existenţa litigiului, refuzase să participe la acesta şi
că acordul celorlalţi moştenitori era imposibil de obţinut, deoarece aceştia
erau răspândiţi în diferite ţări.
21. Prin Hotărârea din 24 aprilie 2001, Curtea
Supremă de Justiţie a respins recursul, statuând că reclamanţii nu puteau
revendica un bun indiviz în detrimentul şi cu încălcarea drepturilor
moştenitorilor celorlalţi coproprietari.
C. A doua acţiune în revendicare (Cererea nr.
35.370/02)
22. În anul 1999, reclamanţii, domnii Adrian
Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş şi doamna Ana Teodosiu, au
formulat împotriva Societăţii Comerciale "Histria Shipmanagement" o
acţiune în revendicare a unei parcele de 405 m2, situată în str.
Turda nr. 30, pe amplasamentul unei părţi a terenului ce făcuse obiectul
Hotărârii din 1937 a Curţii de Apel Bucureşti. De asemenea, ei au solicitat
anularea contractului încheiat în 1999, prin care societatea comercială
cumpărase această parcelă de la un terţ, susţinând că acesta nu avusese
niciodată titlu de proprietate valabil asupra parcelei în litigiu.
23. Societatea comercială a invocat un fine de
neprimire determinat de faptul că acţiunea nu fusese introdusă decât de către
moştenitorii lui Nicolae Lupaş.
24. Prin Sentinţa din 28 februarie 2000,
Judecătoria Constanţa a admis argumentul societăţii comerciale şi a declarat
acţiunea inadmisibilă.
25. Instanţa a observat că, în speţă, Hotărârea
Curţii de Apel Bucureşti din 1937 nu îi atribuise lui Nicolae Lupaş decât
cote-părţi din terenul ce aparţinuse lui Alexandru N. Steflea, fără ca ulterior
să aibă loc vreo lotizare.
26. Statuând că o acţiune în revendicare a unui
bun indiviz nu viza numai apărarea dreptului de proprietate asupra unei
cote-părţi din bun, ci şi recunoaşterea acestui drept asupra întregului bun,
precum şi restituirea lui către cel care îl revendica, instanţa a conchis că,
în lipsa acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, reclamanţii
nu puteau revendica parcela în discuţie.
27. Apelul formulat de reclamanţi a fost respins
prin Hotărârea din 30 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Galaţi care a apreciat că
era de notorietate faptul că un singur coproprietar nu putea revendica un bun
indiviz fără acordul celorlalţi coproprietari.
28. În susţinerea recursului formulat împotriva
hotărârii mai sus menţionate, reclamanţii au pretins că, din moment ce un
coproprietar putea să îşi vândă cotele-părţi fără acordul celorlalţi
coproprietari, nu exista niciun motiv de a i se interzice să revendice întregul
bun indiviz pentru a-şi apăra dreptul său de proprietate asupra cotelor-părţi
pe care le deţine. Ei au adăugat că acordul tuturor coproprietarilor nu era
necesar, deoarece, dacă acţiunea în revendicare s-ar finaliza cu reîntoarcerea
bunului în patrimoniul coproprietarilor, ea ar fi în avantajul tuturor.
29. În fine, ei au subliniat că trebuie ţinut
cont de particularităţile speţei, şi anume de caracterul abuziv al transferului
bunului în patrimoniul statului şi de dificultatea, chiar imposibilitatea de a
cunoaşte toţi moştenitorii foştilor coproprietari din motive de circumstanţe
sociale şi istorice ale vremurilor respective, precum şi din cauza timpului
care s-a scurs de atunci.
30. Observând că procedura de partaj pornită
prin Hotărârea din 16 aprilie 1937 de Curtea de Apel Bucureşti nu a ajuns la un
partaj efectiv al terenului, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că
reclamanţii nu puteau revendica un drept de proprietate exclusiv asupra
parcelei în litigiu.
31. Prin urmare, reamintind că, conform regulii
unanimităţii, un coproprietar nu putea face niciun act de administrare sau de dispoziţie
referitor la bunul indiviz fără acordul celorlalţi coproprietari, Curtea
Supremă a respins recursul prin Hotărârea din 15 mai 2002.
D. A treia acţiune în revendicare (Cererea nr.
1.385/03)
32. În anul 1999, reclamanţii, domnii Adrian
Lupaş, Nicolae Lupaş, Ovidiu Lupaş, Verginiu Lupaş şi Doamna Ana Teodosiu, au
formulat împotriva a 2 terţi o acţiune în revendicare a două parcele de 469,32
şi, respectiv, 459 m2, situate în Str. Patriei nr. 30-32, pe
amplasamentul unei părţi a terenului ce făcuse obiectul Hotărârii din 16
aprilie 1937 a Curţii de Apel Bucureşti.
33. Ei au arătat că, prin Hotărârea din 1996 a
Consiliului Local Constanţa, unuia dintre terţi i s-a atribuit ilegal
proprietatea celor două parcele, iar ulterior acesta a vândut una dintre ele
celuilalt terţ. La solicitarea reclamanţilor, Consiliul Local Constanţa a fost,
de asemenea, introdus în cauză.
34. Acesta a invocat un fine de neprimire din
moment ce acţiunea nu fusese introdusă decât de către moştenitorii unei părţi
din coproprietarii terenului.
35. Printr-o cerere de intervenţie voluntară
principală, ceilalţi 14 reclamanţi, domnii Nicolae Chirescu, Dan Mihai Banciu,
Mihai Anton Ricci, Dumitru Mircea Gheorghiu şi Teodor Grigoriu şi doamnele
Minerva Ionescu, Dorina Voinescu, Sorina Moarcas, Rodica Ionescu, Vanda
Rosculet, Eugenia Steflea, Elisabeta Stoica, Diana Ruxandra Tomescu şi Ioana
Greceanu, s-au reunit în acţiune pentru a-şi demostra drepturile asupra
parcelelor în litigiu.
36. Prin Sentinţa din 30 octombrie 2000,
Judecătoria Constanţa a declarat acţiunea inadmisibilă pe motivul că
revendicarea unui bun indiviz avea ca scop recunoaşterea unui drept de
proprietate exclusiv asupra întregului bun, precum şi restituirea sa celui care
îl revendica.
37. Or, instanţa a statuat că, în speţă, în
lipsa acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, reclamanţii nu
puteau să revendice parcelele în litigiu din moment ce nu se puteau prevala
decât de un drept de proprietate asupra unor cote-părţi.
38. Apelul formulat de reclamanţi a fost respins
prin Hotărârea din 18 aprilie 2001 a Curţii de Apel Constanţa, care, după
exemplul tribunalului, şi-a motivat hotărârea prin imposibilitatea de a
revendica un bun indiviz în lipsa acordului tuturor coproprietarilor.
39. În susţinerea recursului lor formulat
împotriva hotărârii mai sus menţionate în faţa Curţii Supreme de Justiţie,
reclamanţii au pretins că, din moment ce un coproprietar îşi putea vinde
cotele-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari, nu exista niciun motiv de a
i se interzice să revendice întregul bun indiviz pentru a-şi apăra dreptul său
de proprietate asupra cotelor-părţi pe care le deţine. Ei au adăugat că acordul
tuturor coproprietarilor nu este necesar, deoarece, dacă acţiunea în revendicare
s-ar finaliza cu reîntoarcerea bunului în patrimoniul coproprietarilor, ea ar
fi în avantajul tuturor.
40. Ei au subliniat că trebuie ţinut cont de
particularităţile speţei, şi anume de caracterul abuziv al transferului bunului
în patrimoniul statului şi de dificultatea, chiar imposibilitatea de a cunoaşte
toţi moştenitorii foştilor coproprietari din motive de circumstanţe sociale şi
istorice ale vremurilor respective, precum şi din cauza timpului care s-a scurs
de atunci.
41. În fine, ei au argumentat faptul că
obligaţia de a reuni acordul tuturor coproprietarilor fusese înlăturată
implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic
al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, care prevedea posibilitatea de a restabili dreptul de proprietate asupra
cotelor-părţi dintr-un bun indiviz.
42. Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că
procedura de partaj începută prin Hotărârea din 16 aprilie 1937 a Curţii de
Apel Bucureşti nu se finalizase cu un partaj al terenului. Drept care, ea a
statuat că acţiunea reclamanţilor nu se referea la un anumit bun ai cărui
proprietari exclusivi ar fi, ci la cotele-părţi nedisociabile de cele ce
aparţin celorlalţi coproprietari.
43. Ea a înlăturat, de asemenea, argumentul
întemeiat pe Legea nr. 10/2001, pe motivul că această lege nu intrase în
vigoare decât după data introducerii acţiunii, şi anume în 1999. În orice caz,
ea a apreciat că noua regulă nu se putea aplica decât în cadrul procedurii speciale
prevăzute de Legea nr. 10/2001, or, acţiunea în revendicare a reclamanţilor era
fondată pe prevederile Codului civil.
44. Prin urmare, în aplicarea regulii
unanimităţii, Curtea Supremă de Justiţie, prin Hotărârea din 18 septembrie
2002, a respins recursul.
II. Practica internă pertinentă
A. Hotărârea din 24 noiembrie 1972 a
Tribunalului Suprem
45. Deşi nicio prevedere legislativă nu a
prevăzut aplicarea regulii unanimităţii coproprietarilor pentru a revendica un
bun indiviz, fostul Tribunal Suprem conchisese, prin Hotărârea din 24 noiembrie
1972, imposibilitatea pentru un singur coproprietar să introducă o asemenea
acţiune, în următoarele condiţii:
"(...) atâta vremea cât indiviziunea
continuă să existe, drepturile coproprietarilor asupra bunului în discuţie
nefiind stabilite, ei nu ar putea pretinde un drept exclusiv asupra
cotelor-părţi pe care le deţin decât după partajul bunului, atunci când fiecare
dintre ei va fi obţinut o parte în proprietate exclusivă. De aici rezultă că un
[singur] coproprietar nu poate revendica un bun indiviz înainte de partaj,
deoarece acţiunea în revendicare implică existenţa unui drept exclusiv şi
determinat, pe care un coproprietar nu-l va dobândi decât prin efectul
partajului."
B. Hotărârea din 29 septembrie 2000 a Curţii
Supreme de Justiţie
46. Jurisprudenţa creată de Tribunalul Suprem a
fost respectată de majoritatea instanţelor, cu câteva mici excepţii, printre
care Hotărârea din 29 septembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie care, după
ce a reamintit regula unanimităţii, a concluzionat:
"(...) în speţă şi, în general în cazurile
acţiunilor în revendicare a imobilelor naţionalizate în perioada 6 martie 1945
- 22 decembrie 1989, regimul juridic al acestor imobile şi al persoanelor ce
pretind că naţionalizarea a fost eronată diferă în mod esenţial de cazurile
clasice.
Foştii proprietari sau moştenitorii lor se află
în imposibilitatea de a solicita partajul bunului înainte de revendicare,
deoarece li s-ar opune lipsa titlului de proprietate atâta vreme cât caracterul
eronat al naţionalizării şi lipsa titlului de proprietate valabil al statului
nu vor fi stabilite.
În aceste cazuri «sui generis», acţiunile în
care revendicare au un caracter complex şi depăşesc modelul acţiunii clasice în
revendicare; unul sau mai mulţi coproprietari sau unul sau mai mulţi dintre
moştenitorii lor, dar nu neapărat toţi, pot introduce o acţiune în justiţie
pentru a demonstra (...) că statul nu deţine niciun titlu de proprietate
valabil (...) şi, prin urmare, pentru a obţine confirmarea existenţei bunului,
naţionalizat pe nedrept, în patrimoniul proprietarului sau al succesiunii sale.
Ulterior, ei vor putea solicita partajul."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din
Convenţie
47. Reclamanţii se plâng de încălcarea dreptului
de acces la justiţie din cauza respingerii acţiunilor lor în aplicarea regulii
unanimităţii necesare pentru revendicarea bunurilor indivize.
Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care
prevede astfel în partea sa pertinentă:
"Orice persoană are dreptul la judecarea
în mod echitabil (...) de către o instanţă (...), care va hotărî (...) asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilităţii
48. Guvernul consideră că reclamanţii aveau la
dispoziţie o altă acţiune pentru a-şi demonstra dreptul de proprietate, şi
anume o acţiune în revendicare a propriilor cote-părţi. În acest sens, el face
trimitere la Hotărârea din 3 februarie 2005 prin care Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie (Înalta Curte) a admis parţial o acţiune în revendicare a unui
imobil ce aparţinea în coproprietate mai multor persoane şi Facultăţii de Drept
din Bucureşti şi care fusese expropriat în 1945. Înalta Curte a dispus
restituirea cotelor-părţi revendicate de Facultatea de Drept, însă a respins
cererea moştenitorilor celorlalţi coproprietari pe motivul că, în ceea ce-i
priveşte pe aceştia, exproprierea fusese legală.
49. Reclamanţii contestă existenţa în dreptul
intern a unei căi de recurs care să le permită să revendice numai propriile
cote-părţi. Ei arată că circumstanţele cauzei soluţionate prin Hotărârea din 3
februarie 2005 a Înaltei Curţi erau total diferite de cele ale cazului lor. În
această privinţă, ei subliniază că acţiunea în revendicare menţionată de Guvern
a fost introdusă de Facultatea de Drept din Bucureşti împreună cu totalitatea
moştenitorilor foştilor coproprietari. Or, simplul fapt că această acţiune nu a
fost admisă decât în ceea ce priveşte cotele-părţi ale Facultăţii de Drept din
Bucureşti nu poate duce la concluzia că instanţele interne ar fi analizat-o pe
fond dacă ar fi fost introdusă numai de Facultatea de Drept din Bucureşti sau
de o parte din moştenitorii foştilor coproprietari.
50. Curtea apreciază că argumentul Guvernului,
extras din posibilitatea ca reclamanţii să-şi revendice numai cotele-părţi,
este similar cu o excepţie de neepuizare a căilor de recurs interne.
51. Cu toate acestea, Curtea observă, după
exemplul reclamanţilor, că situaţia acestora este diferită de cea soluţionată
prin Hotărârea din 3 februarie 2005 a Înaltei Curţi. În această cauză, cererea
de restituire fusese formulată de Facultatea de Drept din Bucureşti şi de
totalitatea moştenitorilor foştilor coproprietari. Prin urmare, Înalta Curte a
examinat fondul cauzei. Or, în cazul reclamanţilor, tocmai lipsa de acord
unanim al moştenitorilor foştilor coproprietari este cea care a dus la anularea
acţiunilor în revendicare.
52. Drept care, Curtea apreciază că soluţia la
care a ajuns Înalta Curte în hotărârea citată de Guvern nu poate fi transpusă
mutatis mutandis în cauza de faţă.
53. În orice caz, Curtea observă că Guvernul nu
a furnizat alte exemple de jurisprudenţă pentru a dovedi eficacitatea unei
acţiuni în revendicare referitoare doar la unele cote-părţi dintr-un bun
indiviz.
54. Rezultă că excepţia Guvernului nu poate fi
reţinută.
55. În plus, Curtea constată că acest capăt de
cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. În plus,
Curtea relevă că el nu este lovit de niciun motiv de inadmisibilitate. Aşadar,
el trebuie declarat admisibil.
B. Pe fond
56. Guvernul arată că marea parte a doctrinei şi
jurisprudenţa constantă a instanţelor interne consideră că introducerea unei
acţiuni în revendicare constituie un act de dispoziţie în privinţa bunului
indiviz şi că, prin urmare, şi contrar actelor de conservare a bunului, acordul
tuturor coproprietarilor este necesar pentru a revendica un astfel de bun.
57. Guvernul admite că regula unanimităţii este
o construcţie jurisprudenţială ce poate duce la limitări ale dreptului de acces
la o instanţă. Cu toate acestea, el apreciază că aceste limitări tind spre un
scop comun şi că există un raport rezonabil de proporţionalitate între
mijloacele utilizate şi scopul vizat.
58. Guvernul arată că regula mai sus menţionată
tinde să protejeze drepturile moştenitorilor coproprietarilor ce nu au
participat la acţiunile în revendicare, din moment ce soluţia acestor acţiuni
le-ar putea influenţa drepturile. El expune, pe de o parte, că succesul acestor
acţiuni ar implica recunoaşterea drepturilor reclamanţilor asupra întregului
bun în detrimentul celorlalţi coproprietari şi, pe de altă parte, că
respingerea acţiunilor li s-ar impune cu autoritatea de lucru judecat tuturor
coproprietarilor, chiar dacă o parte din aceştia nu a participat la ele.
59. În fine, Guvernul arată că limitarea
accesului la o instanţă nu este decât temporară, deoarece reclamanţii vor putea
introduce noi acţiuni de îndată ce vor fi obţinut acordul tuturor
moştenitorilor foştilor coproprietari.
60. Reclamanţii admit că regula unanimităţii
este aplicată de majoritatea jurisprudenţei interne, dar ei contestă temeinicia
sa. Ei arată că, în situaţia lor, în care moştenitorul unuia dintre
coproprietari a refuzat să se alăture acţiunilor lor şi în care moştenitorii
unui alt coproprietar nu au putut fi identificaţi, aplicarea acestei reguli i-a
privat de orice mijloc de a-şi demonstra drepturile succesorale. Prin urmare,
ei apreciază că acţiunea în revendicare ar trebui privită ca un act de
conservare a drepturilor tuturor coproprietarilor şi că exercitarea ei ar
trebui să fie deschisă tuturor coproprietarilor pentru a-şi apăra drepturile în
caz de apropiere ilegală a bunului de către un terţ.
61. În plus, ei subliniază că o parte din
jurisprudenţa Înaltei Curţi, de care aparţine Hotărârea din 29 septembrie 2000,
a renunţat la aplicarea regulii unanimităţii în cazul imobilelor pe care statul
şi le-a apropriat în timpul regimului comunist.
62. Curtea reaminteşte încă de la început că
art. 6 § 1 îi garantează fiecăruia dreptul ca o instanţă să ia act de orice
contestaţie legată de drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil (Golder
împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p.
18, § 36).
63. Desigur, dreptul de acces la o instanţă nu
este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el
reclamă prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea
unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.
Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis
individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins
în însăşi substanţa sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6 § 1
decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate
între mijloacele utilizate şi scopul vizat (vezi, printre altele, F.E.
împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi
decizii 1998-VIII, p. 3.349, § 44, şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr.
41.727/98, § 23, CEDO 2001-XII).
64. În fine, Curtea reaminteşte că reglementarea
referitoare la formalităţile ce trebuie respectate pentru a formula un recurs
urmăreşte să asigure buna administrare a justiţiei şi respectarea, în special,
a principiului securităţi juridice (vezi Bulena împotriva Republicii Cehe, nr.
57.567/00, § 28, 20 aprilie 2004). În acest domeniu, rolul Curţii nu este să
analizeze in abstracto legislaţia şi practica interne pertinente, ci de a
analiza dacă modalitatea în care i-au afectat pe reclamanţi a încălcat
Convenţia (vezi Kaufmann împotriva Italiei, nr. 14.021/02, § 33, 19 mai 2005).
65. În speţă, Cutea observă că nu există nicio
îndoială că acţiunile reclamanţilor cădeau sub incidenţa art. 6 pe latura sa
civilă din moment ce urmăreau obţinerea restituirii terenurilor ce aparţinuseră
autorilor lor.
66. Ea observă apoi că, conform regulii
unanimităţii, instanţele interne le-au declarat acţiunile inadmisibile pe
motivul că fuseseră introduse fără acordul moştenitorilor a doi dintre foştii
coproprietari ai bunurilor revendicate.
67. Aşadar, este obligaţia Curţii să verifice
dacă regula unanimităţii aplicate în speţă de instanţele interne este clară,
accesibilă şi previzibilă în sensul jurisprudenţei Curţii, dacă limitarea pe
care a impus-o dreptului reclamanţilor de acces la o instanţă urmărea un scop
legitim şi dacă era proporţională cu acesta.
68. Curtea constată în primul rând că regula în
discuţie este o construcţie jurisprudenţială ce nu decurge dintr-o dispoziţie
procedurală specifică, ci este inspirată din particularităţile acţiunii în
revendicare.
69. Având în vedere faptul că această regulă
jurisprudenţială era respectată de majoritatea instanţelor interne, Curtea
poate admite că ea era clară şi accesibilă şi că aplicarea sa în speţă era
previzibilă. Curtea poate, de asemenea, să admită că ea urmărea un scop
legitim, şi anume protejarea drepturilor tuturor moştenitorilor foştilor
coproprietari ai bunului.
70. Mai rămâne de aflat dacă, atunci când au
cerut obţinerea acordului tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari,
instanţele le-au impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată care rupe
justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja
drepturile tuturor moştenitorilor şi, pe de altă parte, dreptul reclamanţilor
de acces la o instanţă pentru a-şi revendica cotele-părţi din bunul indiviz.
71. În această privinţă, Curtea observă că
părţile au puncte de vedere divergente în ceea ce priveşte necesitatea de a
obţine acordul tuturor coproprietarilor pentru a introduce o acţiune în
revendicare. Reclamanţii pretind că acţiunea în revendicare ar trebui
considerată ca un act de conservare a bunului la dispoziţia fiecărui
coproprietar şi că ar fi în avantajul tuturor coproprietarilor. Guvernul arată
că, la vederea consecinţelor importante pe care dreptul intern le ataşează
soluţiei unei astfel de acţiuni, este necesar acordul tuturor coproprietarilor,
ca pentru orice act de dispoziţie asupra bunului.
72. Curtea nu consideră necesar să soluţioneze
această controversă, ce ţine de teoria şi practica interrne de drept civil.
73. Într-adevăr, este suficient să constate că
regula unanimităţii nu numai că i-a împiedicat pe reclamanţi să obţină
examinarea temeiniciei acţiunilor lor de către instanţe. În realitate,
ţinându-se cont de circumstanţele speciale ale speţei şi în special de data
naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg din aceasta pentru a identifica
moştenitorii unui fost coproprietar, precum şi de refuzul moştenitorului unui
alt fost coproprietar de a se alătura acţiunilor lor, ea reprezintă un obstacol
insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor
indivize.
74. Desigur, Curtea observă că cea de-a doua
acţiune în revendicare nu a fost introdusă decât de moştenitorii lui Nicolae
Lupaş. Cu toate acestea, având în vedere imposibilitatea de a obţine
consimţământul tuturor moştenitorilor foştilor coproprietari, Curtea apreciază
că o eventuală cerere de intervenţie din partea celorlalţi 14 reclamanţi nu ar fi
schimbat nimic în soluţia acestei acţiuni.
75. Prin urmare, reamintind că orice prevedere a
Convenţiei sau a oricăruia dintre protocoalele sale trebuie interpretată astfel
încât să garanteze drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice sau iluzorii,
Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia respingerea
acţiunilor reclamanţilor nu reprezintă decât o limitare temporară a dreptului
lor de acces la o instanţă. În acest sens, Curtea observă, de asemenea, că, în
afară de Hotărârea din 3 februarie 2005 a Înaltei Curţi, Guvernul nu a indicat
niciun alt mijloc juridic de natură să le permită reclamanţilor să îşi
demonstreze drepturile succesorale. În fine, Curtea observă cu interes că,
recent, a fost trimis în Parlament un proiect de lege referitor la modificarea
Codului civil, care elimină în mod expres regula unanimităţii.
76. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea
apreciază că aplicarea strictă a regulii unanimităţii le-a impus reclamanţilor
o sarcină disproporţionată ce i-a privat de orice posibilitate clară şi
concretă de a obţine examinarea de către instanţe a cererilor lor de restituire
a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului
lor de acces la o instanţă.
77. Prin urmare, a avut loc încălcarea
articolului 6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din
Protocolul nr. 1
78. Reclamanţii apreciază că respingerea
acţiunilor lor i-a împiedicat să se bucure de drepturile lor succesorale. Ei
pretind că, în baza Hotărârii definitive din 5 decembrie 1994 a Judecătoriei
Constanţa, care a constatat neconstituţionalitatea Decretului de expropriere
nr. 102/1950, ei aveau "o speranţă legitimă" de a li se restitui
bunurile aflate în litigiu. Prin urmare, ei denunţă o încălcare a dreptului lor
la respectarea bunurilor, aşa cum este el garantat de art. 1 din Protocolul nr.
1, care prevede astfel:
"Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere
dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
79. Guvernul afirmă că reclamanţii nu au
"niciun bun" şi "nicio speranţă legitimă", în sensul
jurisprudenţei Curţii, de a se bucura de dreptul de proprietate asupra
terenurilor revendicate, din moment ce au fost scoase din patrimoniul autorilor
lor în anul 1950 şi că de atunci ei nu au obţinut nicio hotărâre definitivă
care să dispună restituirea lor.
80. În ceea ce priveşte Sentinţa din 5 decembrie
1994, Guvernul arată că ea nu se referea decât la cel de-al doilea teren ce
făcuse obiectul exproprierii din 1950. Pretinzând că situaţia celor două
terenuri este diferită, el apreciază că concluzia la care a ajuns instanţa în
sentinţa mai sus menţionată nu putea fi extinsă mutatis mutandis asupra cauzei
reclamanţilor.
81. În orice caz, Guvernul arată că sentinţa
unei instanţe interne nu are autoritate de lucru judecat decât în ceea ce
priveşte părţile din acest litigiu. El arată că, în dreptul român, numai
hotărârile Curţii Constituţionale sunt obligatorii erga omnes. Or, Curtea
Constituţională nu controlează decât conformitatea legilor în vigoare cu
Constituţia din 1991. Analiza conformităţii prevederilor legale intrate în
vigoare înainte de 1991 cu normele constituţionale anterioare Constituţiei din
1991 ţine de competenţa instanţelor ordinare, ale căror hotărâri nu sunt
obligatorii decât inter partes.
82. Reclamanţii susţin că faptul că s-a
constatat neconstituţionalitatea Decretului nr. 102/1950 prin Sentinţa din 5
decembrie 1994 are consecinţe asupra tuturor bunurilor expropriate prin acest
act. Prin urmare, ei apreciază că nu şi-au pierdut niciodată dreptul de
proprietate asupra terenurilor revendicate şi pretind că respingerea acţiunilor
lor echivalează cu o măsură de expropriere.
83. Curtea reaminteşte, în primul rând, că ea nu
poate analiza o cerere decât în măsura în care se referă la evenimente
întâmplate după intrarea în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte partea
contractantă în discuţie. În speţă, bunurile aflate în litigiu au fost
expropriate în 1950, adică înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenţia a
intrat în vigoare pentru România. Aşadar, Curtea nu este competentă ratione
temporis să analizeze circumstanţele exproprierii terenurilor litigioase.
84. Prin urmare, reclamanţii nu se pot plânge de
o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care procedurile
în cauză se referă la "bunuri" ai căror titulari sunt, în sensul acestei
prevederi. Noţiunea de "bunuri" poate include atât "bunuri
actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora
reclamanţii pot pretinde că au cel puţin o "speranţă legitimă" de a
obţine folosirea efectivă a unui drept de proprietate (Kopecky împotriva
Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004).
85. În speţă, Curtea constată că nicio instanţă
internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod
definitiv dreptul de a li se restitui terenurile în litigiu. Rezultă că
reclamanţii nu au niciun "bun actual" în sensul jurisprudenţei
citate.
86. Rămâne de analizat dacă ei puteau avea cel
puţin o "speranţă legitimă" de a li se recunoaşte un drept de
proprietate asupra acestor bunuri.
87. În această problemă, Curtea a statuat deja
că o creanţă nu poate fi considerată ca o "valoare patrimonială"
decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci
când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky,
citată mai sus, § 52).
88. În speţă, Curtea observă că creanţa în
restiutirea pe care o puteau eventual invoca reclamanţii era, de la bun
început, o creanţă condiţională, deoarece chestiunea reunirii condiţiilor
legale pentru a li se restitui terenurile trebuia soluţionată în cadrul
acţiunilor în revendicare pe care le-au formulat.
89. Desigur, Judecătoria Constanţa care a
judecat cererea de restituire a terenului adiacent celor revendicate de către
reclamanţi a dat câştig de cauză moştenitorului fostului proprietar, pe motivul
că Decretul de expropriere nr. 102 din 20 aprilie 1950 încălcase prevederile
constituţionale în vigoare la acea dată.
90. Cu toate acestea, Curtea constată, după
exemplul Guvernului, că în dreptul intern sentinţa Judecătoriei Constanţa nu
are autoritate de lucru judecat decât în ceea ce priveşte părţile implicate în
acest litigiu. Aşadar, nimic nu permite Curţii să speculzeze care ar fi fost
concluziile instanţelor interne dacă ar fi analizat pe fond acţiunile în revendicare
ale reclamanţilor. Prin urmare, Curtea consideră că sentinţa menţionată mai sus
nu învestea reclamanţii cu un drept executoriu de a obţine restituirea
terenurilor ce au aparţinut autorilor lor.
91. Prin urmare, Sentinţa din 5 decembrie 1994 nu
era suficientă pentru a genera un interes patrimonial ce constituie o
"valoare patrimonială" ce reclamă protecţia art. 1 din Protocolul nr.
1 (Kopecky, citată mai sus, § 59).
92. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea
apreciază că acel capăt de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 este
incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei şi trebuie respins
conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra celorlalte pretinse încălcări
93. În Cererea nr. 1.434/02, invocând art. 6 din
Convenţie, reclamanţii pretind că refuzul Curţii de Apel Galaţi de a admite
cererea primului reclamant şi de a amâna cu mai mult de 3 zile pronunţarea
hotărârii pentru a-şi angaja un avocat a adus atingere garanţiilor procesului
echitabil.
94. Curtea observă în primul rând că reclamanţii
nu au adus dovada că ar fi făcut o astfel de cerere.
95. În orice caz şi presupunând că această
cerere ar fi fost reală, ţinând cont de constatarea încălcării dreptului de
acces la o instanţă la care a ajuns, Curtea consideră inutil să analizeze
separat acest capăt de cerere.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
96. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
97. Reclamanţii solicită 580.000 euro reprezentând
valoarea celor 4 terenuri revendicate. Ei solicită, de asemenea, acordarea
sumei de 4.800 euro fiecăruia dintre ei, cu titlu de daune morale, pentru
suferinţa gravă suportată din cauza respingerii acţiunilor lor de către
instanţele interne.
98. Guvernul se opune acestor solicitări. El
subliniază că nicio instanţă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut
reclamanţilor dreptul la restituirea terenurilor în litigiu. În orice caz, el
consideră suma solicitată cu titlu de daune materiale prea mare în raport cu
valoarea reală a acestor terenuri.
99. În ceea ce priveşte prejudiciul moral,
Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă şi că nu a fost stabilită
nicio legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi o eventuală încălcare
a dreptului de acces la o instanţă al reclamanţilor. După părerea sa, o
eventuală constatare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie ar constitui în sine
o reparaţie echitabilă satisfăcătoare.
100. Curtea observă că, în speţă, singura bază
pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamanţii nu
au beneficiat de dreptul de acces la o instanţă pentru a-şi revendica bunurile
imobile ca urmare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie.
101. În ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu
material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care ar fi condus
acţiunile lor în revendicare dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenţiei.
Aşadar, nu este cazul să li se acorde o despăgubire cu acest titlu.
102. În ceea ce priveşte prejudiciul moral,
Curtea apreciază că reclamanţii au fost, foarte probabil, supuşi unei frustrări
din cauza respingerii acţiunilor lor în revendicare.
103. Statuând în echitate, Curtea consideră că
trebuie acordată fiecăruia dintre reclamanţi suma de 1.000 de euro pentru daune
morale.
B. Cheltuieli de judecată
104. Reclamanţii solicită, de asemenea,
rambursarea a 17.086 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa
instanţelor interne şi 1.650 EUR pentru cele suportate în faţa Curţii.
105. Ei şi-au detaliat solicitările după cum
urmează:
a) 78.879.800 lei (ROL) ca taxe de timbru şi
cheltuieli şi sume plătite părţilor pârâte;
b) 10.366 EUR cheltuieli de deplasare în scopul
procedurilor interne;
c) 24.760.000 ROL reprezentând costul a două
expertize tehnice pentru identificarea terenurilor în litigiu;
d) 54.600.000 ROL şi 2.000 dolari americani
(USD) pentru onorariile şi cheltuielile corespunzătoare activităţii diferiţilor
avocaţi în cadrul procedurilor interne;
e) 38.100.000 ROL pentru onorariile şi
cheltuielile aferente activităţii avocatului lor în faţa Curţii.
106. Ei pun la dispoziţie dovezi de plată pentru
o sumă totală de 193.077.500 ROL şi 2.605 mărci germane (DEM) corespunzătoare
diferitelor cheltueili menţionate mai sus.
107. Guvernul se opune acordării sumelor
solicitate cu titlu de cheltuieli suportate pentru cele două expertize tehnice,
pe motiv că aceste expertize nu au fost nici puse la dispoziţia Curţii şi nici
depuse la dosarele procedurilor interne. De asemenea, Guvernul contestă suma
solicitată cu titlu de cheltuieli de deplasare. În acest sens, el apreciază că
reclamanţii nu au dovedit că aceste deplasări au avut loc în interesul
procedurilor interne.
108. În ceea ce priveşte celelalte cheltuieli,
Guvernul nu se opune rambursării lor, cu condiţia să aibă o legătură de
cauzalitate incontestabilă cu cele 3 cereri prezentate Curţii.
109. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant
nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în
care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil.
110. În speţă, ţinând cont de elementele aflate
la dispoziţia sa, precum şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază ca
rezonabilă acordarea în comun reclamanţilor a sumei de 6.000 EUR, cu toate
cheltuielile incluse.
C. Dobânzi moratorii
111. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
C U R T E A
HOTĂRĂŞTE ÎN UNANIMITATE:
1. decide să unească cererile;
2. declară cererile admisibile în ceea ce
priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, în măsura în
care se referă la dreptul de acces la o instanţă, şi inadmisibile în rest;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1
din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să plătească, în cel mult 3
luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă conform art. 44 § 2 din
Convenţie:
(i) 1.000 EUR (unamie euro) fiecăruia dintre
reclamanţi;
(ii) 6.000 EUR (şasemii euro) în comun celor 19
reclamanţi cu titlu de cheltuieli de judecată;
(iii) orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu
de impozit;
b) ca sumele în discuţie să fie convertite în
moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;
c) ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o
dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a
Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte
procentuale;
5. respinge cererea de satisfacţie echitabilă
pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în
scris la data de 14 decembrie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan N. Zupancic, Vincent Berger,
preşedinte grefier
ANEXĂ
LISTA RECLAMANŢILOR
Cererea nr. 1.434/02
1. Adrian Lupaş, născut în 1935 şi domiciliat la
Munchen, Germania
2. Nicolae Lupaş, născut în 1933 şi domiciliat
la Dietzenbach, Germania
3. Ovidiu Lupaş, născut în 1934 şi domiciliat la
Unteraching, Germania
4. Ana Teodosiu, născută în 1937 şi domiciliată
la Munchen, Germania
5. Virginiu Lupaş, născut în 1938 şi domiciliat
la Munchen, Germania
6. Minerva Ionescu, născută în 1928 şi domiciliată
la Bucureşti, România
7. Nicolae Chirescu, născut în 1927 şi
domiciliat la Bucureşti, România
8. Dan Banciu, născut în 1947 şi domiciliat la
Bucureşti, România
9. Dorina Voinescu, născută în 1927 şi
domiciliată la Sibiu, România
10. Sorina Moarcas, născută în 1935 şi
domiciliată la Braşov, România
11. Rodica Ionescu, născută în 1928 şi
domiciliată la Constanţa, România
12. Mihai Anton Ricci, născut în 1946 şi
domiciliat la La Varenne St. Hilaire, Franţa
13. Vanda Rosculet, născută în 1949 şi
domiciliată la Braşov, România
14. Eugenia Steflea, născută în 1920 şi
domiciliată la Sibiu, România
15. Elisabeta Stoica, născută în 1956 şi
domiciliată la Vâlcea, România
16. Diana Ruxandra Tomescu, născută în 1944 şi
domiciliată la Bucureşti, România
17. Teodor Grigoriu, născut în 1925 şi
domiciliat la Bucureşti, România
18. Ioana Greceanu, născută în 1955 şi
domiciliată la Milford, Statele Unite
19. Dumitru Mircea Gheorghiu, născut în 1923 şi
domiciliat la Bucureşti, România. Deoarece acest reclamant a decedat la data de
18 iulie 2002, cererea sa a fost continuată de soţia sa şi unica sa
moştenitoare, doamna Maria Pusta, născută în 1925 şi domiciliată la Bucureşti,
România.
Cererea nr. 35.370/02
Reclamanţii sunt primii 5 reclamanţi din
Cererea nr. 1.434/02.
Cererea nr. 1.385/03
Reclamanţii sunt aceiaşi reclamanţi cu cei din
Cererea nr. 1.434/02, cu excepţia domnului Dumitru Mircea Gheorghiu. Deoarece
acest reclamant a decedat la data de 18 iulie 2002, doamna Maria Pusta a
introdus prezenta cerere în calitate de moştenitoare unică a soţului său.
Sambata, 31 Iulie 2010
