Davidescu vs. Romania
Publicata pe site la data de
Institutie: Curtea Europeana a Drepturilor Omului
Hotărâre
din 16/11/2006
în Cauza Davidescu
împotriva României
În Cauza Davidescu contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a
III-a), statuând în cadrul unei camere compuse din: domnii B. M. Zupancic,
preşedinte, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson,
doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul V. Berger,
grefierul secţiei,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la
data de 24 octombrie 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la
aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr.
2.252/02, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat,
domnul Ioan Ilus Davidescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 21
septembrie 2001 în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna
avocat Maria Despa, care a fost înlocuită de doamna avocat Aurelia Popescu. În
prezent este reprezentat de doamna Nicoleta Popescu, avocat în Bucureşti.
Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna Beatrice
Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 24 mai 2005 Curtea a decis să
comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de art. 29 alin. 3 din Convenţie,
Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate în acelaşi
timp.
4. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus
observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul este născut în 1943 şi locuieşte
în Sinaia.
6. În 1950, în virtutea Decretului de
naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui imobil situat în
Bucureşti, strada Popa Savu nr. 26, compus dintr-un imobil cu 3 apartamente şi
terenul aferent, care aparţinea mătuşii reclamantului.
7. La 15 octombrie, 25 octombrie şi 13 decembrie
1996, societatea H., administratorul bunurilor statului, a vândut soţilor C.S.,
soţilor M. şi, respectiv, soţilor C.I. apartamentele nr. 3, 1 şi 2, situate în
imobilul în chestiune, în care locuiau în calitate de locatari.
1. Acţiunea în revendicare
8. La 3 iunie 1997, reclamantul, arătând că în
baza Decretului nr. 92/1950 bunurile ce aparţineau anumitor categorii sociale
erau exceptate de la naţionalizare şi că mătuşa sa făcea parte dintr-una din
aceste categorii, a introdus la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti o acţiune în
revendicare imobiliară împotriva Primăriei Bucureşti şi a societăţii H.
9. Printr-o sentinţă din 19 septembrie 1997
judecătoria a admis acţiunea reclamantului, pe motiv că statul intrase în posesia
imobilului fără titlu valabil, şi a dispus restituirea imobilului de către
părţile pârâte. Părţile pârâte, deşi au fost citate legal în procedură, nu s-au
prezentat şi nu au formulat apărări. În apel, printr-o hotărâre definitivă din
9 aprilie 1998, Tribunalul Bucureşti a confirmat sentinţa pronunţată în primă
instanţă.
10. Printr-un proces-verbal din 9 septembrie
1998 reclamantul a fost pus în posesia imobilului şi a terenului, dar a
constatat cu acest prilej că cele 3 apartamente ale imobilului fuseseră vândute
anterior locatarilor. Printr-o dispoziţie din 7 octombrie 1998, primarul
municipiului Bucureşti a dispus restituirea imobilului aflat în litigiu
reclamantului.
11. Prin Scrisoarea din 29 ianuarie 2001,
primăria l-a informat pe reclamant că cererea sa de a i se restitui imobilul în
cauză în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 fusese respinsă, pe motiv că
imobilul îi fusese deja restituit prin Hotărârea definitivă din 19 septembrie
1997.
2. Acţiunea în anularea contractelor de vânzare
a) acţiunea în anularea contractului de
vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 1
12. La data de 15 februarie 1999 reclamantul a
sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei
Bucureşti, a societăţii H. şi a soţilor M. în anularea contractului de vânzare
încheiat la 25 octombrie 1996 şi, în subsidiar, în revendicarea acestui
apartament. Reclamantul se întemeia pe Sentinţa definitivă din 19 septembrie
1997, prin care Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti constatase dreptul său de
proprietate asupra imobilului în litigiu. În plus, reclamantul a cerut
constatarea nulităţii contractului de vânzare pentru cauză ilicită, susţinând
că părţile au fost de rea-credinţă cu ocazia încheierii acestuia, în măsura în
care ştiau la data semnării contractului că reclamantul făcuse demersuri pentru
a i se restitui imobilul.
13. Prin Sentinţa din 26 ianuarie 2000,
judecătoria a respins cererea de anulare a contractului, pe motiv că acest
contract fusese încheiat anterior datei introducerii de către reclamant a
acţiunii sale în revendicare, că acesta din urmă nu adresase o comunicare
părţilor asupra demersurilor sale şi că acest contract respecta dispoziţiile
Legii nr. 112/1995. În privinţa cererii reclamantului de revendicare a apartamentului,
judecătoria a respins-o, pe motiv că avea un caracter subsidiar şi că nu fusese
sesizată asupra acestui lucru decât în vederea dispunerii restituirii
imobilului după anularea contractului de vânzare-cumpărare în litigiu. În
măsura în care, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare nu fusese anulat, nu
putea hotărî asupra acţiunii în revendicare a reclamantului. Judecătoria a
considerat că admisibilitatea acţiunii în revendicare depindea de
admisibilitatea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare şi că,
în speţă, nu se impunea compararea titlurilor de proprietate ale părţilor.
14. La data de 14 februarie 2000 reclamantul a
introdus apel, menţionând că respectivul contract de vânzare-cumpărare avea o
cauză ilicită şi că acţiunea sa în revendicare nu avea un caracter subsidiar.
Între altele, el susţinea că judecătoria, în virtutea rolului său activ, ar fi
trebuit, din oficiu, să compare titlul său cu cel al soţilor M.
15. Prin Decizia din 15 decembrie 2000,
Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului în ceea ce priveşte
anularea contractului de vânzare-cumpărare. Instanţa a validat contractul de
vânzare-cumpărare pe motiv că părţile au fost de bună-credinţă cu ocazia
încheierii sale. În ceea ce priveşte cererea de revendicare a apartamentului,
tribunalul a admis apelul reclamantului şi a comparat titlurile părţilor în
litigiu. Acesta a considerat că titlul de proprietate al soţilor M. era
preferabil, din cauza faptului că statul nu mai era proprietarul imobilului în
momentul în care s-a pronunţat Sentinţa definitivă din 19 septembrie 1997, care
îl obliga să restituie bunul în litigiu reclamantului.
16. La data de 18 ianuarie 2001 reclamantul a
formulat recurs, susţinând că tribunalul nu a apreciat corect probele în
privinţa cererii sale de anulare a contractului de vânzare-cumpărare. În plus,
a subliniat că în cererea sa de chemare în judecată nu cerea compararea
titlurilor de proprietate şi că, în consecinţă, tribunalul hotărâse ultra
petita.
17. Prin Decizia definitivă din 20 septembrie
2001, Curtea de Apel Bucureşti i-a respins recursul. Ea a confirmat temeinicia
hotărârii pronunţate în primă instanţă în ceea ce priveşte valabilitatea
contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta a constatat, de asemenea, după ce a
interpretat cererea de chemare în judecată a reclamantului, că acesta din urmă
nu intenţiona, într-adevăr, să ceară compararea titlurilor de proprietate.
b) acţiunea în anularea contractului de
vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 2
18. La data de 16 februarie 1999 reclamantul a
sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei
Bucureşti, a societăţii H. şi a soţilor C.I. în anularea contractului de
vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996 pentru cauză ilicită şi, în subsidiar, cu
o acţiune în revendicarea apartamentului.
19. Prin Sentinţa din 19 ianuarie 2000,
judecătoria a respins acţiunea reclamantului, pe motiv că contractul fusese
încheiat înainte de 9 aprilie 1998 şi că părţile au fost de bună-credinţă la
încheierea sa. Prin Decizia din 30 noiembrie 2000, tribunalul a admis în parte
apelul reclamantului, a constatat valabilitatea contractului de
vânzare-cumpărare, datorită bunei-credinţe a soţilor C.I., dar, după ce a
comparat titlurile de proprietate ale reclamantului şi soţilor C.I., a
considerat că primul este preferabil.
20. În recursul soţilor C.I., prin Decizia
definitivă din 3 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a casat această
hotărâre şi a respins apelul reclamantului, pe motiv că tribunalul se
pronunţase ultra petita asupra revendicării.
21. Prin Decizia din 24 mai 2002, Curtea Supremă
de Justiţie a admis recursul în anulare introdus de procurorul general la
cererea reclamantului şi în favoarea acestuia, a casat cele 3 hotărâri
pronunţate în timpul primei faze procedurale şi a trimis cauza spre rejudecare
la judecătorie.
22. La data de 12 septembrie 2002 reclamantul
şi-a precizat acţiunea, susţinând că aceasta avea două capete de cerere
distincte, şi nu subsidiare, şi anume anularea contractului de vânzare-cumpărare
şi revendicarea apartamentului nr. 2.
23. Prin Sentinţa din 19 decembrie 2002,
judecătoria a respins acţiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare,
pe motiv că cumpărătorii fuseseră de bună-credinţă la încheierea contractului.
Pe de altă parte, judecătoria a admis acţiunea în revendicare a reclamantului.
Comparând titlurile de proprietate ale părţilor în litigiu, aceasta a
considerat că titlul reclamantului era preferabil, datorită faptului că
naţionalizarea imobilului fusese ilegală şi că, în consecinţă, statul nu fusese
niciodată proprietarul bunului.
24. Prin Decizia din 4 iunie 2003, Tribunalul
Bucureşti a respins atât apelul reclamantului, cât şi pe cel al soţilor C.I.
25. Prin Decizia definitivă din 8 noiembrie 2003,
Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul soţilor C.I. şi a respins acţiunea în
revendicare a reclamantului. Curtea de Apel, referindu-se la art. 46 alin. 2
din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile
naţionalizate în timpul regimului comunist, a considerat că numai buna-credinţă
a cumpărătorilor era suficientă pentru a face să prevaleze titlul lor de
proprietate asupra celui al reclamantului. Prin urmare, a respins, de asemenea,
acţiunea reclamantului în revendicarea apartamentului respectiv.
c) acţiunea în anularea contractului de
vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 3
26. La data de 11 februarie 1999 reclamantul a
sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune împotriva Primăriei
Bucureşti, a societăţii H. şi a soţilor C.S. în anularea contractului de
vânzare-cumpărare din 15 octombrie 1996 pentru cauză ilicită.
27. Prin Sentinţa din 3 aprilie 2000,
judecătoria a respins acţiunea sa, deoarece contractul fusese încheiat înainte
de 9 aprilie 1998 şi reclamantul nu dovedise că părţile fuseseră de
rea-credinţă în momentul încheierii sale.
28. Prin Decizia din 9 octombrie 2000,
Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului. Acesta a constatat că
interesatul nu dovedise că a comunicat pârâţilor intenţia sa de a revendica
imobilul.
29. Prin Decizia definitivă din 14 septembrie
2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului şi a confirmat
hotărârile pronunţate în prima instanţă şi în apel.
3. Demersuri pentru a obţine restituirea imobilului
în litigiu în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001
30. La data de 19 iulie 2001 reclamantul a
adresat o notificare Primăriei Bucureşti pentru a obţine restituirea imobilului
situat în Bucureşti, strada Popa Savu nr. 26, în temeiul dispoziţiilor Legii
nr. 10/2001.
31. Astfel, cum reiese din dosar, până în
prezent reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa.
II. Dreptul şi jurisprudenţa internă pertinente
32. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă
pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC] nr.
28.342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, paragrafele 31-44), Străin şi alţii
împotriva României (nr. 57.001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru
împotriva României (nr. 63.252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) şi
Porţeanu împotriva României (nr. 4.596/03, paragrafele 23-25, 16 februarie
2006).
33. Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr.
10/2001 prevede că despăgubirea la care au dreptul persoanele care nu obţin
restituirea imobilului naţionalizat, a cărei sumă va fi fixată în urma unei
proceduri administrative de către o comisie centrală, este constituită dintr-o
participaţie la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub
forma societăţii pe acţiuni "Proprietatea" (Proprietatea). În
principiu, beneficiarii unei asemenea despăgubiri primesc titluri de valoare ce
vor fi transformate în acţiuni atunci când Proprietatea va fi cotată la bursă.
De altfel, art. 3 al legii mai sus menţionate precizează că titlurile de
valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acţiuni.
34. La data de 29 decembrie 2005 Proprietatea a
fost înscrisă în Registrul Comerţului al Municipiului Bucureşti. Pentru ca
titlurile de valoare să poată fi transformate în acţiuni emise de Proprietatea
şi pentru ca aceste acţiuni să poată face ulterior obiectul tranzacţiilor pe
piaţa financiară, trebuie ca mai întâi să se urmeze procedura de acceptare din
partea Consiliului Naţional al Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului
estimativ al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea
efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din
Protocolul nr. 1
35. Reclamantul se plânge de o atingere adusă
dreptului la respectarea bunurilor sale, prin vânzarea de către stat a
apartamentelor în litigiu. El invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, care prevede
următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere
dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
36. Curtea constată că cererea nu este în mod
vădit nefondată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea apreciază că nu
este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, în consecinţă, o declară
admisibilă.
B. Pe fond
37. Citând, între altele, cauzele Brezny şi Brezny
împotriva Slovaciei [(dec.), nr. 23.131/93, 4 martie 1996], Kopecky împotriva
Slovaciei ([GC], nr. 44.912/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004) şi
Constandache împotriva României [(dec.), nr. 46.312/99, 11 iunie 2002],
Guvernul consideră că Curtea nu este competentă ratione temporis pentru a
examina împrejurările naţionalizării imobilului în litigiu, care a avut loc
înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României.
38. Guvernul consideră că reclamantul nu
dispunea de un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la momentul vânzării
apartamentelor către locatari, deoarece dreptul său de proprietate asupra
imobilului nu fusese recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă
înaintea acestei vânzări. În plus, cu ocazia vânzării apartamentelor către
terţi, statul avea un titlu de proprietate valabil asupra acestor apartamente.
39. Deşi Sentinţa din 9 aprilie 1998 a admis
acţiunea în revendicare a reclamantului, acesta din urmă nu şi-a înscris
dreptul de proprietate în cartea funciară şi nu a plătit impozit pentru imobil
(Zwierzynsky contra Poloniei, nr. 34.049/96, 19 iunie 2001). Guvernul
subliniază că, la fel ca şi în Cauza Constandache împotriva României citată
anterior, reclamantul şi-a îndreptat acţiunea în revendicare împotriva
statului, care, în momentul acţiunii, nu mai era proprietarul imobilului, din
cauza vânzării către terţi. Prin urmare, Guvernul consideră că Sentinţa din 9
aprilie 1998 nu putea da naştere unui drept de proprietate în favoarea
reclamantului asupra imobilului în cauză. Între altele, Hotărârea definitivă
din 9 aprilie 1998 de constatare a dreptului de proprietate al reclamantului nu
era opozabilă terţilor cumpărători.
40. Chiar presupunând că hotărârile pronunţate
de instanţele naţionale constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al
reclamantului, Guvernul consideră că aceasta era prevăzută de lege, în speţă,
de Codul civil şi de Codul de procedură civilă, precum şi de dispoziţiile
legilor nr. 112/1995 şi nr. 10/2001, şi urmărea un scop legitim, şi anume
protecţia drepturilor altuia. În opinia sa, această ingerinţă era proporţională
cu scopul urmărit, în măsura în care instanţele naţionale au recunoscut
valabilitatea contractelor de vânzare încheiate înainte ca reclamantul să
sesizeze judecătoria cu o acţiune în revendicare.
41. Guvernul consideră că reclamantul putea
obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr.
247/2005, ceea ce corespunde cerinţelor art. 1 al Protocolului nr. 1.
42. În fine, Guvernul cere Curţii să ia în
calcul reforma instituită de Legea nr. 247/2005, care are drept obiectiv
accelerarea procedurii de restituire şi, în cazurile în care o asemenea
restituire se dovedeşte imposibilă, să acorde o despăgubire sub forma unei
participaţii la un organism de plasament colectiv al valorilor mobiliare.
43. Reclamantul contestă teoria Guvernului. În
opinia lui, naţionalizarea a fost ilegală şi, prin urmare, statul a vândut
apartamentele în cauză pe vremea când nu era proprietarul lor. El prezintă de
asemenea copii de pe chitanţele fiscale care fac dovada plăţii impozitului
pentru imobil.
44. Reclamantul consideră că statul refuză să
execute Hotărârea judecătorească din 19 septembrie 1997, în condiţiile în care
aceasta nu a fost nici contestată, nici anulată de instanţele naţionale.
45. Curtea aminteşte că în Cauza Străin şi alţii
împotriva României anterior citată a considerat că vânzarea de către stat a
bunului altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este
anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate
al altuia, coroborată cu lipsa totală a despăgubirii, reprezintă o privare de
proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Străin şi alţii împotriva
României citată anterior, paragrafele 39 şi 59).
46. În plus, în Hotărârea Păduraru împotriva
României anterior citată (paragraful 112), Curtea a constatat că statul a încălcat
obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent faţă de problema de
interes general constând în restituirea sau vânzarea de imobile intrate în
posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare. De asemenea, a considerat
că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului,
care s-a văzut în imposibilitatea de a redobândi în întregime bunul său, deşi
dispunea de o hotărâre definitivă de condamnare care obliga statul să i-l
restituie.
47. În cauză, Curtea nu vede niciun motiv de a
se îndepărta de jurisprudenţa anterior citată, situaţia de fapt fiind similară.
La fel ca şi în cauzele Păduraru împotriva României şi Porţeanu împotriva
României (paragraful 33 al acestei cauze), în prezenta cauză nişte terţi au
devenit proprietarii apartamentelor în litigiu mai înainte ca dreptul de
proprietate al reclamantului asupra acestor bunuri să fie definitiv confirmat,
cu efect retroactiv. Şi, la fel ca şi în aceste cauze, precum şi în Cauza
Străin şi alţii împotriva României, reclamantul a fost recunoscut în speţă
drept proprietar legitim, titlul său de proprietate fiind considerat
incontestabil de către instanţele judecătoreşti, având în vedere caracterul
abuziv al naţionalizării (paragrafele 9 şi 10 de mai sus).
48. Curtea aminteşte de asemenea că în Cauza
Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28.342/95, paragrafele 69 şi 70, CEDO
1999-VII), dreptul de proprietate al reclamantului, confirmat printr-o hotărâre
definitivă datând din 1993, era pus în discuţie de terţul intervenient, care
pretindea că are un drept de proprietate asupra unei părţi din acelaşi bun în
baza unui act de cumpărare datând din 1973. Pe această temă Curtea a decis că
procedura declanşată de domnul Brumărescu împotriva statului român nu putea
produce efecte decât asupra drepturilor şi obligaţiilor acestor părţi
(Brumărescu împotriva României citată anterior, paragraful 69). Curtea a
confirmat această abordare în hotărârea sa asupra satisfacţiei echitabile,
stabilind în sarcina statului român obligaţia de a restabili dreptul de
proprietate al domnului Brumărescu, "sub rezerva oricărei pretenţii"
pe care terţul intervenient ar putea-o avea asupra unei părţi din proprietatea
reclamantului (Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) [GC], nr.
28.342/95, paragraful 22 in fine, CEDO 2001-1).
49. Curtea constată că vânzarea de către stat a
bunului reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea să se
vândă decât bunurile naţionalizate în mod legal, îl împiedică pe acesta să
beneficieze de dreptul său.
50. Între altele, Curtea constată că, deşi
Guvernul susţine că reclamantul avea dreptul de a obţine o reparaţie, nicio
despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Astfel, reclamantul a
depus, la 19 iulie 2001, o cerere de restituire a bunului în temeiul Legii nr.
10/2001, între timp completată de Legea nr. 247/2005, dar nu a primit nici până
astăzi vreun răspuns, nici asupra restituirii solicitate, nici în privinţa
despăgubirii la care Guvernul susţine că ar avea dreptul.
51. Curtea observă că, deşi la 22 iulie 2005 a
fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001,
operaţiunile prealabile acordării unei despăgubiri efective nu au fost
finalizate până în prezent şi că, în conformitate cu calendarul previzional al
Fondului Proprietatea, cotarea efectivă la bursă este prevăzută pentru
sfârşitul anului 2006 (paragrafele 33 şi 34 de mai sus).
52. Presupunând că cererea de restituire
formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate
face obiectul unei indemnizaţii, Curtea apreciază că Proprietatea nu
funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a conduce la acordarea
efectivă a unei despăgubiri reclamantului şi că cererea sa, întemeiată pe legea
mai sus menţionată, nu a făcut obiectul niciunei examinări de peste 5 ani. În
plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu iau
în calcul prejudiciul suferit datorită lipsei prelungite a despăgubirii de
către persoanele care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor,
restituite în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive (Porţeanu
împotriva României citată anterior, paragraful 34).
53. În consecinţă, Curtea consideră că atingerea
adusă dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauză,
combinată cu lipsa totală a despăgubirii, a determinat suportarea de către
acesta a unei sarcini disproporţionate şi incompatibile cu dreptul la
respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
54. Prin urmare, acest articol a fost încălcat.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1
din Convenţie
55. Reclamantul se plânge de caracterul
inechitabil al procedurilor în anularea contractelor de vânzare-cumpărare
încheiate între stat şi foştii locatari privind apartamentele nr. 1, 2 şi 3 ale
imobilului, menţionând, în special, că instanţele naţionale au dat o
interpretare greşită legislaţiei interne şi probelor. Reclamantul invocă art. 6
alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea
în mod echitabil a cauzei sale [...] de către un tribunal [...], care va decide
[...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil
[...]."
A. Asupra admisibilităţii
56. Curtea constată că plângerea nu este vădit
nefondată în sensul art. 35 alin. 3 al Convenţiei. Ea apreciază că nu este
incident niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, în consecinţă, o declară
admisibilă.
B. Pe fond
57. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile
ce figurează la paragrafele 45-50 şi 53 de mai sus, că nu trebuie să decidă
asupra fondului plângerii (a se vedea, mutatis mutandis şi între altele, Laino
împotriva Italiei [GC], nr. 33.158/96, paragraful 25, CEDO 1999-1, Zanghi
împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p.47,
paragraful 23, şi Biserica Catolică din Canea împotriva Greciei, Hotărârea din
16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, paragraful 50).
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din
Convenţie
58. Potrivit art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut
loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
59. Reclamantul solicită restituirea imobilului.
Dacă restituirea nu mai este posibilă, el cere suma de 345.000 de euro cu titlu
de prejudiciu material, reprezentând valoarea imobilului. Reclamantul prezintă
o expertiză pe care o consideră incorectă şi conform căreia valoarea imobilului
în litigiu este de 112.985 de euro. El solicită, de asemenea, cu titlu de
prejudiciu moral, suma de 105.525 de euro, reprezentând chiriile neîncasate din
30 septembrie 1949 până la data de 30 noiembrie 2005 pentru apartamentele în
cauză.
60. Guvernul consideră că valoarea imobilului
este de 84.943 de euro, aşa cum reiese din opinia de specialitate prezentată.
În privinţa prejudiciului moral, el consideră că pretenţiile privind chiriile
neîncasate nu au făcut obiectul prezentei cereri şi nu au fost niciodată
invocate în faţa instanţelor naţionale. De altfel, el menţionează că, în
privinţa României, Convenţia a intrat în vigoare la 20 iunie 1994 şi consideră
că pretinsul prejudiciu cerut de reclamant trebuie să fie raportat la data la
care hotărârile de respingere a acţiunilor sale în anulare a contractelor de
vânzare au dobândit putere de lucru judecat.
61. Guvernul consideră că nu există o legătură de
cauzalitate între pretinsa încălcare a Convenţiei şi suferinţele invocate de
reclamant şi că hotărârea Curţii de constatare a unei eventuale încălcări a
Convenţiei ar putea constitui în sine o reparaţie satisfăcătoare a
prejudiciului moral.
62. În observaţiile sale suplimentare, Guvernul
remarcă faptul că, aşa cum a fost cazul în Cauza Broniowski împotriva Poloniei
([GC], nr. 31.443/96, paragraful 149, CEDO 2004-V), trebuie luată în
considerare larga putere discreţionară a statului în a alege măsurile vizând
garantarea respectării drepturilor patrimoniale şi pentru a avea timpul necesar
punerii lor în practică. El consideră că adoptarea Legii nr. 247/2005
constituie o reformă radicală în domeniul reglementării dreptului de
proprietate şi că acest mecanism va deveni efectiv într-un termen rezonabil.
Astfel, conform Guvernului, întârzierea în acordarea unei despăgubiri
reprezintă o circumstanţă excepţională.
63. În observaţiile sale, ca răspuns la
observaţiile suplimentare ale Guvernului, reclamantul consideră că modificarea
legislativă adusă prin Legea nr. 247/2005 a instituit un sistem greoi şi
ineficient, care anunţă despăgubiri îndepărtate, chiar iluzorii. El menţionează
faptul că legea respectivă nu reglementează situaţia imobilelor restituite foştilor
proprietari, cum ar fi reclamantul, printr-o hotărâre judecătorească
definitivă. Între altele, deşi Proprietatea a fost constituită în decembrie
2005, el nu este încă operaţional.
64. Referindu-se la cauzele Străin şi alţii
împotriva României şi Păduraru împotriva României anterior citate, reclamantul
consideră că, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei
ţări ar putea justifica, în principiu, limitări la o despăgubire, aceste
circumstanţe nu ar putea să fie preferate în detrimentul principiilor care se
degajă din Convenţie. În orice caz, în opinia sa, o lipsă totală a despăgubirii
nu s-ar putea justifica nici măcar într-un context excepţional.
65. Reclamantul contestă, de asemenea,
imparţialitatea expertului care a realizat raportul prezentat de Guvern,
susţinând că existenţa unui contract de prestări servicii între acesta din urmă
şi expert este în sine de natură să afecteze imparţialitatea acestuia. El oferă
punctul de vedere al unui expert asupra expertizei realizate în cazul în speţă
şi conform căruia valoarea imobilului este de 449.000 de euro.
66. Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare
a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt
încălcării şi de a-i înlătura consecinţele, astfel încât să se restabilească pe
cât posibil situaţia anterioară acesteia (Iatridis împotriva Greciei
(satisfacţie echitabilă), [GC], nr. 31.107/96, paragraful 32, CEDO 2000-XI).
67. Faţă de circumstanţele cauzei, Curtea
consideră că restituirea apartamentelor nr. 1, 2 şi 3, situate în strada Popa
Savu nr. 26, Bucureşti, aşa cum a fost dispusă prin Hotărârea judecătorească
definitivă pronunţată la 19 iulie 1997 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti,
ar pune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care
s-ar fi aflat dacă exigenţele art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost
încălcate. În orice caz, dacă statul pârât nu va proceda la această restituire
în termen de 3 luni începând de la data la care prezenta hotărâre va deveni
definitivă, Curtea decide că acesta va trebui să plătească reclamantului, cu
titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a
apartamentelor.
68. În acest sens, Curtea constată cu interes că
Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 califică drept abuzive
naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a
unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea
naţionalizări. În caz de imposibilitate a restituirii, de exemplu, din cauza
vânzării bunului către un terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire la
nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul plăţii (titlul I secţiunea I
art. 1, 16 şi 43 ale legii).
69. În speţă, în privinţa stabilirii valorii
despăgubirii ce ar putea fi plătite reclamantului, Curtea constată că cele două
părţi au prezentat expertize asupra valorii imobilului aflat în litigiu. Ţinând
cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară
locală, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 130.000 de euro.
70. În privinţa sumelor cerute cu titlu de
prejudiciu moral pentru lipsa de folosinţă a apartamentelor, calculate în
funcţie de preţul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate specula asupra
posibilităţii şi venitului care ar fi putut fi obţinut în urma închirierii
apartamentului respectiv (Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, paragraful
18, 27 ianuarie 2005).
71. În plus, Curtea consideră că evenimentele în
cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea
bunurilor sale, pentru care suma de 6.000 de euro reprezintă o reparaţie
echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
72. Reclamantul cere, de asemenea, 5.950 de euro
pentru cheltuielile de judecată ocazionate de procedurile în faţa instanţelor
interne şi în faţa Curţii, precum şi pentru cheltuielile de pregătire a
documentaţiei şi cele legate de traducerea documentelor şi trimiterea lor la
Curte. El prezintă acte doveditoare pentru 1.423,676 de euro. Prin Scrisoarea
din 23 mai 2006, după alegerea unui nou reprezentant care a răspuns la
observaţiile suplimentare ale Guvernului asupra art. 41 din Convenţie,
reclamantul şi-a mărit pretenţiile asupra cheltuielilor prilejuite de procedura
în faţa Curţii la 2.675 de euro, prezentând drept act doveditor convenţia
privind onorariile semnată cu noul său reprezentant.
73. Guvernul constată că reclamantul nu a
prezentat acte doveditoare pentru toată suma cerută şi că ar fi trebuit să
ceară rambursarea cheltuielilor angajate în faţa instanţelor interne în
procedurile desfăşurate în plan intern. El nu se opune ca reclamantului să îi
fie acordată o sumă corespunzătoare cheltuielilor necesare, legate de procedura
judiciară internă şi de cea din faţa Curţii, care au fost suficient
demonstrate.
74. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant
nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care
li s-a stabilit caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii
lor. În speţă şi ţinând cont de elementele aflate la dispoziţia sa şi de
criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.000 de
euro pentru toate cheltuielile de judecată şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
75. Curtea consideră adecvat să stabilească
valoarea majorărilor de întârziere în raport cu rata dobânzii pentru
facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la
care se vor adăuga 3 puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
C U R T E A
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 al
Protocolului nr. 1;
3. hotărăşte că nu se impune examinarea pe fond
a capătului de cerere referitor la art. 6 alin. 1 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie
reclamantului imobilul situat în Bucureşti, strada Popa Savu nr. 26, în termen
de 3 luni începând de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă,
în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie; că, în lipsa unei asemenea
restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3
luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă, în conformitate cu art.
44 alin. 2 din Convenţie, 130.000 de euro (una sută treizeci mii euro) cu titlu
de prejudiciu material; că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească
reclamantului suma de 6.000 de euro (şase mii euro) cu titlu de prejudiciu
moral şi 2.000 de euro (două mii euro) pentru cheltuieli de judecată, plus
orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, care se vor converti în
lei la cursul de schimb din ziua efectuării plăţii;
b) că, începând de la expirarea acestui termen
şi până la data plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală
cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal al Băncii Centrale
Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale.
5. respinge restul cererii de satisfacţie
echitabilă.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris
la data de 16 noiembrie 2006, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic, Vincent Berger,
preşedinte grefier
Joi, 9 Februarie 2012
