Dalban vs. Romania
Publicata pe site la data de
Institutie: Curtea Europeana a Drepturilor Omului
HOTĂRÂREA
din 28 septembrie 1999
în cauza I. Dalban împotriva
României
În cauza "I. Dalban"
împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
constituită conform art. 27 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţia), astfel cum a fost modificată
prin Protocolul nr. 11*1), şi conform dispoziţiilor aplicabile din
regulamentul interior*2), în Marea Cameră compusă din următorii judecători:
domnii L. Wildhaber, preşedinte;
A. Pastor Ridruejo;
L. Makarczyk;
P. Kuris;
R. Turmen;
J. - P. Costa;
doamna F. Tulkens;
V. Straznicka;
domnii M. Fischbach;
V. Butkevych;
doamna H.S. Greve;
domnii A.B. Baka;
R. Maruste;
E. Levits;
doamnele S. Botoucharova;
R. Beşteliu, judecător ad-hoc;
precum şi dl P.J. Mahoney, grefier
adjunct,
după ce a deliberat în Camera de
Consiliu în zilele de 8 ianuarie, 24 ianuarie şi 9 septembrie 1999,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată
la 9 septembrie 1999:
PROCEDURA
1. Curtea a fost sesizată, în
conformitate cu fostul art. 19 din convenţie*3), de către Comisia
Europeană a Drepturilor Omului (Comisia), la data de 27 aprilie 1998 şi apoi la
data de 5 mai 1998, de către doamna Elena Dalban, văduva reclamantului, decedat
la data de 13 martie 1998, în termenul de 3 luni prevăzut de fostele art. 32
alin. 1 şi art. 47 din convenţie. La originea cauzei se află o cerere
(nr. 28.114/95) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui
stat, domnul Ionel Dalban, a sesizat Comisia la data de 20 aprilie 1995, în
temeiul art. 25.
Pentru motive de ordin practic
prezenta hotărâre va continua să îl numească pe domnul Dalban
"reclamant", deşi această calitate ar trebui să fie atribuită doamnei
Dalban (Hotărârea Ahmet Sadik împotriva Greciei din 15 noiembrie 1996, Culegere
de hotărâri şi decizii, 1996 - V, pag. 1.641, alin. 3).
Cererea Comisiei face trimitere la
dispoziţiile fostelor art. 44 şi 48, astfel cum au fost
modificate de Protocolul nr. 9*4), pe care România l-a ratificat, precum
şi la declaraţia română, prin care se recunoaşte jurisdicţia obligatorie a
Curţii (fostul articol 46). Cererea citată şi plângerea reclamantului au
ca obiect obţinerea unei decizii cu privire la chestiunea de a şti dacă
situaţia de fapt este de natură să ducă la concluzia că statul pârât a încălcat
exigenţele art. 6 alin. 1 şi ale art. 10 din convenţie.
------------
Notele grefierului:
*1, *2) Intrat în vigoare la data de 1
noiembrie 1998.
3) Începând cu data intrării în
vigoare a Protocolului nr. 11, care a amendat această prevedere, Curtea
funcţionează permanent.
4) Intrat în vigoare la data de 1
octombrie 1994, Protocolul nr. 9 a fost abrogat prin Protocolul nr.
11.
2. Doamna Dalban a fost reprezentată
[art. 31 alin. 1 din fostul regulament B*5)], de domnul I. Popa, avocat în
Baroul Bacău, pe care domnul Thor Vilhjalmsson, vicepreşedintele Curţii la acea
dată, l-a autorizat să folosească limba română în procedura scrisă.
------------
5) Regulamentul B, intrat în vigoare
la data de 2 octombrie 1994, s-a aplicat până la data de 31 octombrie 1998
tuturor cauzelor privind statele vizate de Protocolul nr. 9.
3. În calitate de preşedinte al
Camerei care fusese iniţial constituită (fostul art. 43 din convenţie şi
art. 21 din fostul regulament B) pentru a analiza în special chestiunile de
procedură care s-ar putea ridica înaintea intrării în vigoare a Protocolului
nr. 11, domnul Thor Vilhjalmsson i-a consultat, prin intermediul
grefierului, pe domnul Aurel Ciobanu-Dordea, agent al Guvernului român
(Guvernul), avocatul reclamantului şi pe domnul C. Bârsan, delegatul Comisiei,
cu privire la organizarea procedurii scrise. Conform ordonanţei emise în urma
acestor demersuri grefierul a primit memoriile Guvernului şi ale reclamantului
la data de 30 iulie şi, respectiv, la data de 31 august 1998.
4. În urma intrării în vigoare a Protocolului
nr. 11 la data de 1 noiembrie 1998 examinarea cauzei a fost încredinţată,
în aplicarea art. 5 alin. 5 din protocolul citat, Marii Camere. Marea
Cameră a fost compusă din domnul C. Bârsan, judecător ales în numele României [art.
27 alin. 2 din convenţie şi art. 27 alin. 4 din regulament, domnul L.
Wildhaber, preşedinte al Curţii, doamna E. Palm, vicepreşedintă a Curţii,
domnul J. - P. Costa şi domnul M. Fischbach, ambii vicepreşedinţi ai secţiei (art.
27 alin. 3 din convenţie şi art. 24 alin. 3 şi 5 a) din regulament)]. În
afară de aceştia au mai fost desemnaţi: domnul A. Pastor Ridruejo, domnul G.
Bonello, domnul J. Makarczyk, domnul P. Kuris, domnul R. Turmen, doamna F.
Tulkens, doamna V. Straznicka, domnul V. Butkevych, doamna H.S. Greve, domnul
A.B. Baka, domnul R. Maruste şi doamna S. Botoucharova. Ulterior s-a constatat
că domnul Bârsan, care participase la examinarea cauzei de către Comisie, nu
mai era compatibil cu calitatea de membru al Marii Camere (art. 28 din
regulament). Prin urmare Guvernul a desemnat-o pe doamna R. Beşteliu pentru a
participa în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din convenţie
şi art. 29 alin. 1 din regulament).
5. Preşedintele a hotărât că nu era
necesar ca în această cauză Comisia să desemneze un delegat (art. 99 din
regulament).
6. După ce i-a consultat pe Agentul
guvernamental şi pe avocatul doamnei Dalban Marea Cameră a hotărât că nu era
nevoie să se ţină o audiere publică.
7. La data de 16 şi, respectiv, 22
decembrie 1998 grefierul a primit observaţiile complementare ale reclamantului
şi ale Guvernului. Acesta din urmă ruga Curtea să amâne pronunţarea, având în
vedere recursul în anulare cu care Parchetul a sesizat Curtea Supremă de
Justiţie şi prin care s-a solicitat anularea celor două hotărâri prin care
reclamantul a fost condamnat.
8. Prin urmare domnul E. Levits,
membru supleant, l-a înlocuit pe domnul Bonello aflat în imposibilitate de a
participa [art. 24 alin. 5 b) din regulament].
9. La data de 8 ianuarie 1999 Marea
Camera a hotărât suspendarea examinării cauzei.
10. La data de 21 mai 1999 Guvernul,
prin intermediul noului său agent, domnul C. - L. Popescu, a trimis grefei
textul deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1999. La data de 6 mai
şi, respectiv, 1 iunie 1999 reclamantul şi Guvernul au depus, la cererea
preşedintelui, comentariile lor cu privire la această decizie.
11. Ulterior domnul L. Ferrari Bravo,
membru supleant, a înlocuit-o pe doamna Palm, aflată în imposibilitate de a
participa [art. 24 alin. 5 b) din regulament].
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
12. Ziarist şi director al revistei
săptămânale locale "Cronica Romaşcană", domnul Ionel Dalban a locuit
la Roman până la moartea sa, survenită la data de 13 martie 1998.
13. La data de 23 septembrie 1992
reclamantul a publicat în nr. 90/1992 al respectivei reviste un articol
intitulat "Fraude de zeci de milioane la I.A.S Roman", în care
dezvăluia fraudele care ar fi fost comise de directorul Întreprinderii Agricole
de Stat "Fastrom" Roman (fostă I.A.S.), G.S. Citând rapoartele
direcţiei economice din cadrul Poliţiei Generale, ziaristul a scris:
"(...) o nouă fraudă de proporţii incredibile se dezvăluie la Societatea
Comercială <<Fastrom>> S.A. Roman, fost I.A.S., avându-l în prim
plan pe un alt răsfăţat al nomenclaturii comuniste locale, domnul G.S. Valoarea
pagubei produse de dumnealui [...] se ridică, după estimările poliţiei
economice din Inspectoratul General al Poliţiei şi ale altor experţi din
capitală, la peste 23 milioane lei! Frauda constă în documente intrate în
gestiunea depozitului central al I.A.S. Roman, dar mărfurile propriu-zise nu
sunt de găsit în inventarele unităţilor din subordine. S-a stabilit că multe
dintre aceste mărfuri au fost înlocuite cu ce au avut nevoie domnul Smîntînă şi
apropiaţii săi sau pur şi simplu au fost transformate în lei, împărţiţi apoi
frăţeşte. Jaf ca în codru!
Opinia publică romaşcană se întreabă:
cum a fost posibil? Poate ne va spune domnul senator R.T., care până în acest
an [...] a fost împuternicit al statului la <<Fastrom>> Roman. În
această calitate, domnia sa a ridicat pe statele de plată, lună de lună,
însumat, sute de mii de lei. Pentru ce sau, altfel spus, cum a apărat
interesele statului s-a văzut [...]."
14. La data de 6 ianuarie 1993
reclamantul a publicat (în nr. 104/1993 al revistei) un articol în care se
putea citi:
"Dacia break cu număr de
înmatriculare 2 - NT - 173, aparţinând <<Fastrom>> a fost
<<achiziţionată>> timp de un an şi jumătate de către domnul senator
R.T., de vineri până luni, pentru a-l duce şi a-l aduce la Aeroportul de la
Bacău (şofer R.M.), poveste deja terminată, dar care încă nu a fost
uitată."
15. Apreciind aceste afirmaţii ca
defăimătoare, G.S. şi R.T. au formulat plângeri penale prealabile împotriva
domnului Dalban, invocând art. 206 din Codul penal.
16. La data de 24 iunie 1994
Judecătoria Roman l-a condamnat pe reclamant la 3 luni închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de calomnie, dispunând suspendarea executării pedepsei
şi obligarea acestuia la plata unei sume de 300.000 lei părţilor civile R.T. şi
G.S. În plus reclamantului i-a fost interzisă exercitarea profesiei pe o durată
nedeterminată.
17. Instanţa a motivat că, deşi G.S. a
fost cercetat penal în două cauze, parchetul a dispus la data de 7 septembrie
1990 şi la data de 10 decembrie 1992 neînceperea urmăririi penale pentru
infracţiunile de delapidare şi de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti
(art. 248 din Codul penal).
În ceea ce îl priveşte pe R.T.
instanţa a constatat că, în calitatea sa de membru al Consiliului
reprezentanţilor statului, primise o indemnizaţie de 55.000 lei în perioada
iunie 1991 - iulie 1992 şi nu "sute de mii" de lei. În plus, conform
regulamentului interior al Senatului, "prefecturile, în scopul exercitării
activităţilor senatoriale, vor pune la dispoziţie senatorilor un mijloc de
transport şi o secretară", iar prin adresa nr. 4.849/1991 Prefectura
Judeţului Neamţ a solicitat conducerii Întreprinderii Agricole de Stat
"Fastrom" Roman să pună la dispoziţie biroului senatorial Roman o
maşină. Judecătorii au constatat că afirmaţiile reclamantului nu corespundeau
realităţii.
18. Reclamantul a declarat recurs. Din
punctul său de vedere rapoartele Direcţiei economice a poliţiei, care au stat
la baza acuzării lui G.S., procesele-verbale întocmite de inspectori financiari
la datele de 19 iunie, 26 iunie şi, respectiv, 18 decembrie 1992, precum şi
declaraţiile membrilor consiliului de administraţie şi ai sindicatului
Societăţii Comerciale "Fastrom" Roman constituiau probe ale
operaţiunilor contabile ilegale efectuate de G.S., directorul societăţii
comerciale. Sumele în discuţie se ridicau, conform acestor documente, la mai
mult de 23 milioane lei.
19. În ceea ce-l priveşte pe R.T.
reclamantul a subliniat că Judecătoria Roman a constatat prin hotărârea din 24
iunie 1994 că folosea o maşină a Societăţii Comerciale "Fastrom"
Roman. Cu privire la afirmaţiile referitoare la indemnizaţia primită de R.T.
domnul Dalban a negat orice caracter defăimător, deşi a indicat o sumă greşită.
20. Prin decizia din 7 decembrie 1994
Tribunalul Neamţ a menţinut, cu opinia separată a unui judecător, pedeapsa cu
închisoarea şi despăgubirile acordate părţilor civile în prima instanţă.
Constatând că faţă de G.S. s-a dispus de două ori neînceperea urmăririi penale,
instanţa a considerat, fără a examina rapoartele poliţiei furnizate de reclamant
pentru a-şi justifica afirmaţiile, că acestea nu corespundeau realităţii. În
ceea ce îl priveşte pe senator instanţa a constatat că folosirea maşinii era
legală.
Interdicţia exercitării profesiei de
ziarist a fost în schimb înlăturată "datorită comportamentului
corespunzător al reclamantului".
21. Judecătorul M.C. a motivat opinia
separată după cum urmează:
"(...) Dezvăluirea adevărului
este o condiţie sine qua non pentru îndepărtarea lacunelor şi pentru apărarea
intereselor societăţii. Aceste interese sunt prioritare apărării cu orice preţ
a propriilor noastre reputaţii. Conştiinţă ridicată a cetăţii, ziaristul are
dreptul şi obligaţia de a pune în discuţie instituţiile şi oamenii acestora,
pentru a controla dacă munca lor este satisfăcătoare, dacă ei îşi justifică
mandatul cu care au fost învestiţi şi dacă prestigiul cu care sunt înconjuraţi
este autentic sau fals. Nimeni nu este infailibil şi nici nu poate pretinde că
este.
Mi se pare nedrept să-l condamnăm pe
ziaristul Ionel Dalban atâta vreme cât el nu a făcut decât să-şi îndeplinească
datoria de ziarist în mod obiectiv, dornic să contribuie la asanarea climatului
moral al oraşului în care trăieşte şi munceşte (...)."
22. În ciuda acestei condamnări
reclamantul a continuat să publice informaţii cu privire la frauda pretinsă a
fi fost comisă de G.S.
De altfel reclamantul nu a achitat
despăgubirile către părţile civile.
23. În urma acestor dezvăluiri Comisia
de anchetă a abuzurilor de pe lângă Parlamentul României a sesizat Parchetul
Neamţ.
24. Pe de altă parte, organizaţia
neguvernamentală "Liga democratică pentru dreptate" a reluat aceste
dezvăluiri, iar ca urmare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Roman a dispus la
data de 20 iulie 1994 o nouă cercetare penală împotriva lui G.S.
25. După condamnarea reclamantului
articole asupra aceluiaşi subiect au fost publicate şi de alte ziare, dintre
care cotidianul naţional de mare tiraj "Adevărul".
26. Numeroşi ziarişti au considerat
condamnarea reclamantului o "încercare de intimidare" a presei.
27. La data de 24 aprilie 1998
parchetul a sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu recurs în anulare împotriva
celor două hotărâri judecătoreşti în discuţie, cu motivarea că nu erau
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie.
28. Prin decizia din 2 martie 1999
instanţa supremă a admis recursul în anulare. În ceea ce priveşte fapta de
calomnie săvârşită în dauna părţii vătămate G.S., instanţa supremă l-a achitat
pe reclamant, apreciind că acesta acţionase cu bună-credinţă. În ceea ce
priveşte fapta de calomnie săvârşită în dauna părţii vătămate R.T. Curtea a
anulat cele două hotărâri, considerând întemeiată condamnarea domnului Dalban,
dar, având în vedere decesul acestuia din urmă, a pronunţat încetarea procesului
penal.
II. Elemente de drept intern
29. Dispoziţiile aplicabile din Codul
penal sunt următoarele:
ART. 206
"Afirmarea ori imputarea în
public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană,
care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală,
administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
Acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală."
ART. 207
"Proba verităţii celor afirmate
sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită
pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba
verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie."
30. Dispoziţiile aplicabile din Codul
de procedură penală sunt următoarele:
ART. 385^9
"Hotărârile sunt supuse casării
în următoarele cazuri:
(...)
10. instanţa nu s-a pronunţat asupra
unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu
privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru
părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia
procesului;
(...)."
ART. 504
"Orice persoană care a fost
condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,
dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a
săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
(...)
Nu are dreptul la repararea pagubei
persoana care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, cu intenţie sau din
culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.
Persoanelor arătate în alin. 1 şi 2,
care înainte de arestare erau încadrate în muncă, li se calculează la vechimea
în muncă şi timpul cât au fost arestate, iar persoanelor arătate în alin. 1 li
se calculează la vechimea în muncă şi timpul cât au executat pedeapsa la locul
de muncă."
ART. 505
"Acţiunea pentru repararea
pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită potrivit art. 504, iar
după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care
se aflau în întreţinerea sa.
Acţiunea poate fi pornită în termen de
un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data
ordonanţei de scoatere de sub urmărire."
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
31. Domnul Dalban a sesizat Comisia la
data de 20 aprilie 1995. Invocând art. 6 alin. 1 şi art. 10 din
convenţie, el s-a plâns de caracterul inechitabil al procesului şi de o
încălcare a dreptului la libertatea de exprimare.
32. Comisia a reţinut cererea (nr.
28.114/94) la data de 9 septembrie 1996. În raportul din 22 ianuarie 1998 (art.
31) a constatat în unanimitate că a existat o încălcare a art. 10 şi că
nu a fost nevoie să examineze dacă a avut loc şi o încălcare a art. 6
alin. 1 (31 de voturi, împotrivă un vot). Textul integral al opiniei Comisiei
figurează în anexa la prezenta hotărâre*1).
------------
Nota grefierului:
*1) Din raţiuni de ordin practic
textul nu va apărea decât în ediţia tipărită (Colecţie de hotărâri şi decizii,
1999), dar oricine şi-l poate procura de la grefă.
Concluzii prezentate Curţii
33. Avocatul doamnei Dalban a invitat
Curtea să constate încălcarea art. 10 din convenţie şi să acorde
clientei sale o despăgubire echitabilă de 250 milioane lei pentru daune
materiale şi morale.
34. Guvernul a rugat Curtea, în
principal, să radieze cauza de pe rol, din moment ce văduva reclamantului nu
poate invoca, în opinia sa, un interes personal pentru continuarea procedurii.
În subsidiar acesta nu contestă că a avut loc o încălcare a art. 10 din
convenţie, dar invită Curtea să radieze cauza, cu motivarea că decizia Curţii
Supreme de Justiţie din 2 martie 1999 ar fi reparat respectiva încălcare. În
ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din
convenţie Guvernul cere Curţii să constate că aceste dispoziţii nu au fost
încălcate. În final solicită respingerea pretenţiilor formulate de doamna
Dalban în virtutea art. 41 din convenţie.
ÎN DREPT
I. Cu privire la obiectul litigiului
35. Într-o scrisoare din data de 16
decembrie 1998 adresată Curţii avocatul Popa a reclamat spargerea cabinetului
său de avocat şi furtul unor documente care priveau cauza de faţă, precum şi
interceptarea de către nişte necunoscuţi a două scrisori adresate Curţii.
36. Guvernul subliniază faptul că,
"având în vedere obiectul cererii (...)", plângerea avocatului este
neîntemeiată.
37. Deoarece aceste capete de cerere
nu au fost făcute cunoscute Comisiei în etapa admisibilităţii, ele nu pot face
obiectul de examinare a Curţii (a se vedea în special, mutatis mutandis,
Hotărârea Janowski împotriva Poloniei din 21 ianuarie 1999, Colecţie de
hotărâri şi decizii, 1999).
II. Cu privire la cererea de radiere
de pe rol
38. În observaţiile sale din data de 1
iunie 1999 adresate Curţii Guvernul solicită radierea cauzei de pe rol, cu
motivarea că văduva reclamantului, în memoriul său din data de 31 august 1998,
nu ar invoca, aşa cum a făcut-o în cererea sa din data de 5 mai 1998, un
interes personal pentru continuarea procedurii, ci s-ar referi la interesul
defunctului său soţ.
39. Curtea constată mai întâi că
reclamantul a fost condamnat de instanţele române pentru calomnie prin presă.
Ea consideră că văduva domnului Dalban are un interes legitim pentru a se
constata că a avut loc o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare
datorită condamnării acestuia.
Prin urmare cererea Guvernului, prin
care se solicită radierea de pe rol a cauzei, trebuie respinsă. Curtea
recunoaşte calitatea procesuală a doamnei Dalban.
III. Cu privire la pretinsa încălcare
a art. 10 din convenţie
40. Conform susţinerilor reclamantului
condamnarea sa pentru calomnie a adus atingere dreptului său la libertatea de
exprimare, garantat de art. 10 din convenţie, care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la
libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul
autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu
împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie
sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce
comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi,
condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a
drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale
sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii
judecătoreşti."
A. Cu privire la pierderea calităţii
de "victimă"
41. Curtea constată, în primul rând,
că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 2 martie 1991, care a admis recursul
în anulare al parchetului, a anulat cele două hotărâri de condamnare aflate la
originea cererii întemeiate pe art. 10 din convenţie (a se vedea alin.
28 de mai sus).
42. În observaţiile sale din data de 1
iunie 1999 Guvernul susţine că în ceea ce priveşte condamnarea reclamantului
pentru calomnierea lui G.S. instanţa supremă a pronunţat achitarea, considerând
că domnul Dalban acţionase cu bună-credinţă. Această concluzie, alături de
posibilitatea pe care o avea văduva de a recupera pe cale judiciară civilă
daunele pretinse a fi fost suferite, constituie, conform Guvernului, o
recunoaştere "în substanţă a unei eventuale încălcări a convenţiei şi
permite din plin despăgubirea în conformitate cu dreptul intern". Guvernul
invită prin urmare Curtea să respingă cererea pentru pierderea calităţii de
"victimă".
În ceea ce priveşte condamnarea pentru
calomnierea senatorului R.T. Guvernul subliniază că cele două hotărâri care
făceau obiectul recursului parchetului au fost casate de Curtea Supremă de
Justiţie "şi, după o nouă judecată, [aceasta] a pronunţat încetarea
procesului penal ca urmare a decesului inculpatului". Considerând că în
acest mod a reparat pretinsa încălcare a art. 10 din convenţie, Guvernul
"lasă la aprecierea Curţii" faptele respective.
43. Avocatul doamnei Dalban consideră
decizia Curţii Supreme "un adevărat rechizitoriu la adresa"
defunctului reclamant şi "o apologie explicită a lui R.T.".
44. În Hotărârea sa Amuur împotriva
Franţei din 25 iunie 1996 Curtea a reafirmat că "o decizie sau o măsură
favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-şi pierde
calitatea de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod
explicit sau în substanţă, şi apoi au reparat încălcarea convenţiei"
(Culegere, 1996 - III, pag. 8 - 46, alin. 36).
În cazul de faţă, chiar dacă decizia
Curţii Supreme de Justiţie, care a anulat hotărârile atacate cu motivarea că
reclamantul acţionase cu bună-credinţă, pe baza unor documente oficiale
privitoare la G.S. (a se vedea mai sus alin. 28), ar putea trece drept o
recunoaştere în substanţă a limitării nejustificate a "dreptului la
libertatea de exprimare", Curtea apreciază că decizia menţionată nu
constituie o reparaţie adecvată în sensul propriei sale jurisprudenţe.
Într-adevăr, pe de o parte, deşi Guvernul citează art. 998 şi 999
din Codul civil şi art. 505 din Codul de procedură penală (a se vedea
alin. 30 de mai sus), nu este clar dacă şi prin ce mijloace doamna Dalban va
putea obţine vreo despăgubire. Pentru ca responsabilitatea civilă să fie
angajată, calea deschisă de Codul civil prevede existenţa unei culpe.
Doamna Dalban afirmă, fără a fi contrazisă de Guvern, că trebuie plătită o taxă
de timbru consistentă. În ceea ce priveşte calea prevăzută de Codul de
procedură penală nu ar fi rezonabil să se solicite doamnei Dalban să
declanşeze o nouă procedură cu un final cel puţin incert, după ce cercetarea
judecătorească s-a finalizat printr-o condamnare confirmată în recurs.
În ceea ce priveşte concluziile
privindu-l pe senatorul R.T., inserate în decizia din data de 2 martie 1999,
Curtea constată că instanţa supremă română a considerat întemeiată condamnarea
reclamantului, întrucât acesta acţionase în scopul creării unui prejudiciu,
fără a verifica înainte informaţiile publicate în articolele incriminate (a se
vedea alin. 28 de mai sus). Decizia prin care s-a încetat procesul penal nu a
fost pronunţată decât datorită decesului domnului Dalban. Este evident că nu
există nici o recunoaştere explicită sau implicită din partea autorităţilor
naţionale a încălcării art. 10.
45. În concluzie Curtea apreciază că
văduva reclamantului poate să se pretindă "victimă" în sensul art.
34 din convenţie.
B. Cu privire la temeinicia plângerii
46. Nimeni nu contestă în faţa Curţii
că a existat o ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul reclamantului la
libertatea de exprimare, garantat de primul alineat al art. 10 din
convenţie, datorată condamnării în litigiu. Nu se poate contesta faptul că
ingerinţa era "prevăzută de lege" şi urmărea un scop legitim,
"apărarea reputaţiei (...) altora", şi că răspundea deci la două
dintre condiţiile care permit ca ingerinţa să fie considerată ca justificată
din punct de vedere al alin. 2 al art. 10 din convenţie. Curtea a făcut
aceleaşi constatări pe care le-a făcut deja Comisia.
47. În ceea ce priveşte chestiunea de
a şti dacă atingerea era necesară "într-o societate democratică",
Curtea reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă, trebuie
stabilit dacă atingerea în litigiu corespundea unei nevoi sociale imperioase,
dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit, dacă motivele invocate de
autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt întemeiate şi suficiente (a se
vedea, între altele, Hotărârea Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei
din 20 mai 1999, Colecţie de hotărâri şi decizii, 1999). Curtea nu are sarcina
de a se substitui instanţelor naţionale, ci de a verifica din perspectiva art.
10, având în vedere toate circumstanţele cauzei, deciziile pe care acestea
le-au pronunţat în virtutea puterii lor de apreciere (ibidem, alin. 60, şi,
printre altele, Hotărârea Fressoz şi Roire împotriva Franţei din 21 ianuarie
1999, Colecţie de hotărâri şi decizii - I, 1999.
48. Articolele incriminate tratau un
subiect de interes public: administrarea patrimoniului statului şi modul în
care oamenii politici îşi îndeplinesc mandatul. Primul articol dădea informaţii
extrase din dosarele de cercetare penală ale direcţiei economice a poliţiei,
punând în discuţie gestionarea Întreprinderii Agricole de Stat
"Fastrom", al cărei director a fost G.S., R.T. fiind reprezentantul
statului în consiliul de administraţie. Al doilea articol menţiona indemnizaţia
primită în această calitate de senatorul R.T., precum şi faptul că a folosit un
autoturism pus la dispoziţia sa de către societate (a se vedea pct. 13 şi 14 de
mai sus).
49. Pentru a se pronunţa în cauză
Curtea trebuie deci să ţină seama de un element deosebit de important: rolul
esenţial jucat de presă într-o societate democratică. Dacă presa nu trebuie să
depăşească anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi
drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a împiedica divulgarea unor
informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea
datoriilor şi responsabilităţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor
referitoare la orice problemă de interes general. Mai mult, Curtea este
conştientă de faptul că libertatea în domeniul presei scrise include, de asemenea,
şi recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare. În cauze
asemănătoare celei de faţă marja de apreciere a autorităţilor naţionale se
circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi
joace rolul indispensabil de "câine de pază" şi să îşi exercite
aptitudinea de a da informaţii cu privire la problemele de interes general
(Hotărârea în cauza Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei, citată mai sus la
alin. 59). Într-adevăr, este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula
judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii
(Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pag.
28, alin. 46).
50. În acest caz Curtea constată, la
fel ca şi Comisia, că nu s-a făcut dovada că faptele descrise în articole erau
în totalitate false şi că serveau alimentării unei campanii de defăimare a lui
G.S. şi a senatorului R.T. Articolele domnului Dalban nu se refereau la aspecte
ale vieţii particulare ale lui R.T., ci la comportamentul şi atitudinea sa în
calitate de ales al poporului (a se vedea alin. 13 şi 14 de mai sus). Formulele
folosite de reclamant pentru a-şi exprima părerea asupra practicilor
sus-numitului senator şi asupra modului în care acesta şi-a îndeplinit mandatul
au fost considerate de instanţele naţionale ca necorespunzătoare realităţii şi
deci calomnioase. În ceea ce îl priveşte pe G.S., acestea au apreciat că
neînceperea urmăririi penale dispusă de către parchet era suficientă pentru a
stabili că informaţiile conţinute în articole erau false, şi aceasta fără să se
fi examinat anterior probele furnizate de reclamant (a se vedea alin. 17 şi 20
de mai sus).
51. Guvernul nu contestă concluzia
Comisiei, conform căreia, avându-se în vedere chiar îndatoririle şi responsabilităţile
unui ziarist atunci când acesta se prevalează de dreptul pe care i-l garantează
art. 10 din convenţie (...), condamnarea reclamantului nu poate fi
considerată ca "necesară într-o societate democratică".
52. Curtea ia act de aceasta şi
constată şi ea că, în raport cu scopul legitim urmărit, condamnarea penală a
domnului Dalban la o pedeapsă cu închisoarea a constituit o încălcare
disproporţionată a dreptului la libertatea de exprimare a unui ziarist.
În consecinţă a existat o încălcare a art.
10 din convenţie.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a
art. 6 alin. 1 din convenţie
53. Reclamantul afirmă că nu a
beneficiat de un proces echitabil din cauza faptului că instanţele naţionale nu
au avut în vedere probele administrate în apărare, respectiv documentele
oficiale care au servit ca sursă articolelor sale (a se vedea alin. 17 şi 20 de
mai sus). El invocă art. 6 alin. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil, (...) de către o instanţă (...), care va hotărî
(...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa (...)"
54. Guvernul invită Curtea să declare
că nu a existat o încălcare a acestor dispoziţii, deoarece "absenţa unor
trimiteri explicite la argumentele invocate de domnul Dalban" nu poate fi
considerată o neexaminare a argumentelor sale. Faptul că documentele în
discuţie au fost admise ca probă şi depuse la dosar conduce la concluzia că
judecătorii naţionali au examinat şi au avut în vedere toate actele depuse de
reclamant.
55. Având în vedere concluzia în ceea
ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din convenţie,
Curtea, la fel ca şi Comisia, consideră că nu este necesar să examineze faptele
reţinute şi din punct de vedere al art. 6 alin. 1.
V. Cu privire la aplicarea art. 41
din convenţie
56. Conform art. 41 din
convenţie:
"Dacă Curtea declară că a avut
loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
Înaltei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Despăgubiri
57. Doamna Dalban solicită acordarea
sumei de 250 milioane lei româneşti (ROL) ca reparaţie a prejudiciului moral
cauzat de condamnarea care a condus la discreditarea defunctului său soţ şi a
prejudiciului material care ar decurge din pierderile suferite în urma
dispariţiei revistei "Cronica Romaşcană". Ea precizează că
"această sumă reprezintă o recompensă minimă, destinată exclusiv
reapariţiei ziarului", şi nu o sporire a averii personale.
58. Guvernul subliniază în primul rând
absenţa oricărei legături de cauzalitate între pretenţiile formulate şi
prejudiciul material pretins şi consideră că suma indicată ar fi oricum
exagerată. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, simpla constatare a
încălcării art. 10 din convenţie ar constitui în sine o satisfacţie
echitabilă suficientă. În privinţa despăgubirilor la care a fost obligat
reclamantul, Guvernul susţine că ele nu au fost niciodată achitate, reamintind
posibilitatea pe care o are doamna Dalban de a le recupera printr-o acţiune
civilă.
59. Curtea împărtăşeşte punctul de
vedere al Guvernului cu privire la pretinsul prejudiciu material. În ceea ce
priveşte daunele morale, ea consideră, dimpotrivă, că reclamantul şi văduva sa
au suferit un asemenea prejudiciu care nu poate fi reparat suficient prin
simpla constatare a încălcării. În cauză, decesul domnului Dalban, intervenit
înaintea introducerii de către parchet a recursului în anulare, este un element
care trebuie luat în considerare la evaluarea prejudiciului. Ţinând seama de
rata ridicată a inflaţiei în România, Curtea va exprima suma acordată în franci
francezi (FRF), convertibili în lei româneşti la cursul zilei. Curtea acordă
doamnei Dalban 20.000 FRF. În ceea ce priveşte al treilea argument al
Guvernului Curtea se limitează să constate că doamna Dalban nu solicită
rambursarea despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul, cu atât mai mult
cu cât ele nu au fost plătite (a se vedea alin. 22 de mai sus).
B. Taxe şi cheltuieli
60. Reclamantul a beneficiat de
asistenţă judiciară în faţa Comisiei şi apoi a Curţii, iar văduva sa nu a
solicitat rambursarea unor taxe şi cheltuieli suplimentare.
C. Dobânzi
61. Curtea consideră necesar să reţină
dobânzile legale aplicabile în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri,
adică 3,47% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN
UNANIMITATE:
1. Hotărăşte că moştenitoarea reclamantului
are calitatea de a se substitui în drepturile sale.
2. Hotărăşte că văduva reclamantului
poate să se pretindă "victimă" în sensul art. 34 din
convenţie.
3. Hotărăşte că a avut loc o încălcare
a art. 10 din convenţie.
4. Hotărăşte că nu se impune
examinarea cauzei din punct de vedere al art. 6 alin. 1.
5. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să
plătească văduvei reclamantului, în termen de 3 luni, 20.000 (douăzeci de mii)
franci francezi cu titlu de prejudiciu moral, convertibili în lei româneşti la
cursul din momentul plăţii;
b) că această sumă va fi majorată cu o
dobândă simplă de 3,47% pe an, începând cu data expirării termenului mai sus
menţionat şi până la data achitării sumei.
6. Respinge celelalte cereri privind
acordarea de despăgubiri.
Redactată în limbile franceză şi
engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din
Strasbourg la data de 28 septembrie 1999.
Luzius Wildhaber,
preşedinte
Paul Mahoney,
grefier adjunct
Joi, 9 Februarie 2012
